Un om avea doi fii…

Predică la Duminica Fiului Rispitor

În cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă. (Luca, XV, 7)

Duminica de astăzi este dedicată unui păcătos. În fiecare an, fiul risipitor are cinstea de a fi pomenit în întreaga Biserică. A fost un erou ? Nu. Un inventator ? Un cărturar ? Un conducător ? Nu. Nu a fost nici măcar real. A fost un personaj dintr-o parabolă a Mântuitorului. Și atunci, de ce îl sărbătorim în fiecare an ?

Să vedem…

Fiul risipitor și-a cerut partea lui de avere și a plecat să o cheltuie într-o țară depărtată. A vrut independență, a vrut să asculte de voința lui, nu de a tatălui lui.

Neascultarea a fost primul păcat al omenirii. Adam nu a ascultat de porunca lui Dumnezeu și a pierdut paradisul. De aceea, pentru călugări, tăierea voii și ascultarea necondiționată sunt importante.

Nici nu a așteptat să moară tatăl lui, cum era firesc, ca să le împartă averea. Și-a luat ceea ce credea că i se cuvine și s-a dus în altă țară. Nu doar în alt oraș. Departe de casa și familia lui.

Se plictisea probabil cu viața simplă, liniștită. Voia altceva. Ceva ieșit din comun. Voia să experimenteze trăiri noi. Să mănânce mâncăruri noi. Să cânte și să joace pe muzică nouă. Să aibă distracții și prieteni noi.

Dar de câte ori lucrurile simple nu ne-au dat cele mai mari satisfacții ?

Nu avem nevoie să trăim pe propria piele păcatul ca să știm că el trebuie evitat. Avem mărturile atâtor sfinți și oameni simpli, în Viețile Sfinților, în Pateric, chiar în jurul nostru.

Nu trebuie să fii pește ca să înțelegi ce e acela un acvariu. Nu trebuie să ajungi în închisoare ca să îți dai seama că trebuie evitată. Nu ai nevoie să păcătuiești tu, ca să îți dai seama că păcatul trebuie ocolit cu orice preț.

După ce a risipit toată averea, „s-a făcut foamete mare în țara aceea…”

Foamea pe care o simțea fiul risipitor simbolizează foamea de Dumnezeu în afara credinței. Plecat din casa Tatălui nostru, care este Biserica, sufletul moare de foame.
Ajunsese la faliment material, moral și spiritual. Atât de jos, încât ar fi mâncat, de foame, și mâncarea porcilor pe care îi creștea.

Și apoi s-a întâmplat ceva minunat:

„Dar, venindu-și în fire … S-a ridicat”

Momentul cel mai frumos, al deciziei, al lucidității spirituale. Tânărul a spus: până aici ! Ajunge cu păcatul!

Acesta, iubiții noștri, este motivul pentru care îl sărbătorim astăzi pe fiul risipitor : Momentul când „și-a venit în fire”. A avut CURAJ. Ce virtute frumoasă: curajul !

Credeți că nu a avut îndoieli dacă tatăl său îl va ierta sau nu ? Nu s-a codit ? Ar fi putut cădea în deznădejde, dar nu a făcut-o. Pentru că nu există păcat așa de mare pe care Tatăl să nu îl poată ierta.

Încă departe fiind, tatăl a alergat înaintea lui. Dumnezeu vine în întâmpinarea noastră. Scurtează distanța dintre noi. Totul depinde de momentul deciziei.

hqdefaultCe face tatăl său, când îl vede:

  • „Îl cuprinde după gât și îl sărută”. Nu îl interesa ce făcuse. Important era că se întorsese acasă.
  • „Aduceți haina cea dintâi” … nu se referă la haina lui cea mai bună, ci haina de odinioară, pe care o purta când se afla încă acasă.
  • „Puneți inel în degetul lui”. Fiii aveau inel. Slugile nu. Arată prin asta că îl primește din nou ca fiu al lui.
  • „Puneți încălțăminte în picioare”. Oamenii liberi purtau sandale, pe când robii umblau desculți.
  • „Aduceți vițelul cel îngrășat”, cel ținut de oamenii înstăriți pentru ocazii speciale.

Ce frumos îi spune tatăl: pierdut era și s-a aflat, mort era și a înviat. Nu doar că s-a întors de departe. Ci că s-a întors din moarte la viață.

Tatăl nu îl pedepsește, deși ar fi meritat-o. Ar fi putut să îl primească în casa lui, dar să îl trateze ca pe un rob. Să îl învețe minte. Ar fi fost îndreptățit, ca părinte.

Dar nu de o dreptate rece avea nevoie fiul, ci de o bunătate caldă. Părintească. Tatăl ar fi putut fi drept, corect față de celălalt fiu, care îi fusese credincios. Dar a ales să fie bun. Pentru că, în ciuda faptelor lui reproșabile, fiul cel mic a avut pocăință. Și nu de pedeapsă are nevoie un păcătos, ci de îndreptare.

Nu întâmplător, duminica aceasta vine după cea a vameșului și a fariseului. Fariseul era, după regulile legii iudaice, un om drept. Chiar postea, dădea zeciuială și venea la templu. Era drept. Dar îi lipsea iertarea, bunătatea. Se uita cu dispreț la păcătosul de vameș, în loc să îi întindă o mână de ajutor. Vameșul era păcătos. Dar pocăința sa a fost adâncă. Și asta l-a mântuit.

Iubiți credincioși,
Spune Nicolae Steinhardt: „Când Dumnezeu pierde un suflet, e așa de trist, că nici îngerii nu Îi sunt de consolare.”

Toți oamenii greșim. Câștigă însă cel care are curajul să se ridice. Orice întoarcere de pe drumul păcatului este posibilă.

În cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă.

Altfel spus: Dumnezeu se bucură enorm pentru orice om care trăiește după voia Sa. Dar pentru un singur păcătos care se întoarce, Dumnezeu se bucură de o sută de ori mai mult.
Auziți aici: de o sută de ori mai mult !

Vă îndemn să aveți acel moment de iluminare pe care l-a avut fiul din parabola de astăzi. Să aveți înțelepciunea de a vedea ce e bine. Să aveți curajul de a spune: mă voi întoarce la tatăl meu. La Tatăl Nostru. Și El mă va ierta.
Amin.

Diacon Nicolae Marinescu

Acest articol a fost publicat în Omilii și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.