Omilii

Doamne, nu am om…

/ bunavestiremontreal

(Cuvânt la Duminica a 4-a după Paști, a slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda)

Iubiți credincioși,

Nu știu care suferință omenească este mai mare: aceea a bolii sau aceea a singurătății. Dar știu că omul din Evanghelia de astăzi le purta pe amândouă.

În vremea Mântuitorului Hristos, undeva la marginea Ierusalimului se afla o scăldătoare, numită pe evreiește Vitezda. Era un bazin cu apă, în jurul căruia stătea o mulțime de oameni bolnavi de diferite boli.

Apa în sine nu avea nimic supranatural. Ce o făcea însă să fie căutată de acei bolnavi care stăteau împrejurul ei era acesta: din când în când, un înger al Domnului se cobora și tulbura apa. O agita. Cel care se cobora primul în bazin, după această tulburare a apei, se vindeca, indiferent de ce boală ar fi suferit. Scăldătoarea era așadar, un spital. Dar nu unul cu medici, asistente și medicamente, ci un spital al puterii lui Dumnezeu.

Evanghelia nu ne spune la ce interval de timp se întâmpla această tulburare. Poate o dată pe zi, poate o dată pe săptămână, poate o dată pe lună. Nu avea nici măcar un ritm anume, previzibil. Nimeni nu știa momentul coborârii îngerului, astfel că toți cei bolnavi stăteau pe marginea bazinului într-o așteptare încordată, fiecare gata să sară primul și să fie astfel vindecat.

Între ei se afla și un om slăbănog, adică un om suferind de o paralizie a picioarelor de nu mai puțin de treizeci și opt de ani. Nu omul avea această vârstă, ci boala lui. O boală foarte, foarte lungă. El avea probabil în jur de cincizeci-șaizeci de ani, poate mai mult. În zilele noastre, un asftel de bolnav ar beneficia de un scaun cu rotile și de o asistență medicală de handicapat. Dar omul nostru nu avea decât o biată targă, pe care își ducea zilele și așteptarea.

Fiind sărbătoare, Mântuitorul se afla în Ierusalim, ca să se poată închina la templu. El trece și pe la scăldătoare, unde îl găsește pe acest om infirm. Se duce direct la el și, fără alte introduceri, îl întreabă: „Vrei să te faci sănătos ?”

Omul nu îi răspunde afirmativ, pentru că un astfel răspuns era de la sine înțeles. Bineînțeles că  voia să fie vindecat! De aceea se și afla acolo! De aceea îi răspunde lui Hristos cu năduf, vărsându-și amarul îndelungii lui așteptări: „Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare. Și până când vin eu, altul se coboară înaintea mea!” Câtă durere omenească se cuprinde în aceste vorbe! Parcă ar fi spus: Doamne, sunt suferind și, pe deasupra, mai sunt și singur. Asta este drama vieții mele!

Dar întrebarea Mântuitorului nu este întâmplătoare. El voia să se asigure că omul se săturase de atâta suferință și că era gata să își schimbe viața. E o întrebare retorică, la care aflăm răspunsul în finalul Evangheliei.

Iubiți credincioși,

Slăbănogul de la scăldătoara Vitezda avea o dublă suferință: aceea a infirmității și aceea a singurătății. Dar Hristos vine să i le vindece pe amândouă. Spune Evanghelia după Ioan că Iisus știa de infirmitatea lui, îi cunoștea povestea vieții. Vine așadar ca la o veche cunoștință, pe care, după niște ani, o regăsește în aceeași stare, de bolnav uitat, neglijat de rudele și prietenii lui. Această stare Îl face pe Hristos să Se revolte cumva, pentru că vorbele Lui sunt categorice: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!”.  Aproape ca o poruncă. Dar nu ca o poruncă adresată bolnavului, ci ca o mustrare adresată tuturor acelora care i-ar fi putut fi de ajutor celui năpăstuit, dar n-au făcut-o.

Morala este: dacă oamenii nu îți vin în ajutor, Dumnezeu va fi Cel care o va face. Atunci când se pare că toate ușile îți sunt închise, Dumnezeu va deschide pentru tine o fereastră. Când toți prietenii te vor fi abandonat, Hristos este prietenul care nu te-a uitat și Care vine atunci când totul părea pierdut.

Mulți dintre bolnavii prezenți acolo aveau, poate, un ajutor, o rudă care, în bună condiție fizică fiind, îi ajutau să intre în apă la timp pentru a se vindeca. Poate unii dintre bolnavi se puteau deplasa ei înșiși suficient de repede ca să o ia înainte omului nostru. El însă, săracul, era suferind de picioare. Exact ce îi trebuia ca să fie ultimul în fuga nebună ce se stârnea atunci când îngerul Domnului tulbura apa și un om se vindeca. Întotdeauna altul.

Iată de ce Hristos merge direct la bolnavul de treizeci și opt de ani și, fără să îi verifice credința, așa cum făcuse cu mulți, îi dă direct verdictul că este vindecat.

Dar apare o problemă: era zi de sabat. Iar minunea vindecării nu a scăpat de ochiul vigilent al iudeilor, care îl acuză pe fostul slăbănog că încalcă ziua sâmbetei. Își ducea patul (targa) în spinare, iar aceasta însemna o lucrare, o muncă fizică. Dar slăbănogul îi dezarmează cu răspunsul lui nonșalant: „Cel care m-a vindecat mi-a zis să îmi iau patul.”

Mântuitorul îl reîntâlnește în templu. Și aici este un detaliu frumos al pericopei evanghelice: avem motive să credem că cel vindecat se afla întemplu ca să aducă jertfă de mulțumire lui Dumnezeu pentru vindecarea pe care o primise. Un adevărat exemplu de urmat pentru noi. Oare cu toții ne amintim, odată ieșiți din încercări sau suferințe, să venim în biserică și să Îi mulțumim lui Dumnezeu ?

Așadar, Mântuitorul îl reîntâlnește în templu. Aici aflăm explicația întrebării pe care i-o pusese la scăldătoare, dacă vrea să fie sănătos, pentru că îi spune omului: „Du-te și de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu îți fie ție mai rău.” Adică: nu te întoarce la păcate, după ce ai fost izbăvit de ele.

Iubiți credincioși,

Putem bănui că, după treizeci și opt de ani de suferință și așteptare, omul din Evanghelia de azi își pierduse credința în Dumnezeu și dragostea de oameni. Îi mai rămăsese doar nădejdea că într-o zi va veni și rândul lui să se vindece. Atunci când ne pierdem credința și ni se răcește dragostea, nu trebuie să ne pierdem nădejdea. Să ne agățăm de nădejde ca de un ultim colac de salvare al vieții noastre. Chiar și atunci când toți oamenii ne-au părăsit, iar cerul însuși ni se pare prea sus, nădejdea este cea care ne va menține sufletul deasupra apelor vieții acesteia.

Aceasta este lecția de azi: păstrați nădejdea în Dumnezeu, chiar și atunci când toate par că vă stau împotrivă. Chiar dacă vor trebui să treacă treizeci și opt de ani de așteptare, ne va găsi și pe noi, sau mai bine zis ne va căuta și pe noi Hristos în suferința noastră și ne va face sănătoși, ori de ce boală am suferi.

Diacon Nicolae Marinescu

Paradoxul credinței

/ bunavestiremontreal
(Predică la Duminica a 4-a din Post – vindecarea fiului cu duh mut – Marcu IX, 17-32)

„Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”

Iubiți credincioși,

Ne aflăm în nordul țării sfinte, undeva în vecinătatea Mării Galileii. Mântuitorul își lăsase ucenicii într-un sat și mersese pe Muntele Taborului, luând cu el doar pe trei dintre ei: pe Petru, Iacov și Ioan. Aici avusese loc Schimbarea la Față, când Hristos Și-a arătat adevărata Sa înfățișare dumnezeiască, de lumină.

La întoarcerea în sat, au aflat mulțime mare împrejurul ucenicilor Săi rămași acolo și pe cărturari sfădindu-se cu ei.

„Văzându-L, mulțimea s-a spăimântat și, alergând I se închina”.

Ce se întâmplase ?

Un om din  mulțime avea un copil care era stăpânit de un demon, care îl făcea să fie mut și surd și să se manifeste în feluri înspăimîntătoare: „Oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. De multe ori l-a aruncat în foc și apă, ca să-l piardă.”(versetul 22). Într-adevăr, o imagine scoasă, parcă, din Infernul lui Dante.

Inițial, ucenicii rămași în sat încercaseră să îl vindece, dar au eșuat. Cărturarii, care se aflau și ei în mulțime, începuseră să conteste puterea și originea divină a Mântuitorului. Cărturarii erau puși pe cârcoteală: că de ce vindecă Hristos sâmbăta, de ce ucenicii Lui nu țin post, și altele. Iar când erau puși în fapta unei minuni pe care nu o puteau nega, ziceau că e vreun șiretlic la mijloc: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni.” (Matei IX, 34). Dădeau dovadă de orice, numai de credință, nu, deși dovezile dumnezeirii lui Hristos erau chiar sub ochii lor.

Așa i-a găsit Mântuitorul pe cei din sat, după ce a coborât de pe muntele Tabor. Sfădindu-se. L-a întrebat pe tatăl copilului și acesta I-a spus despre ce este vorba și că ucenicii nu au putut să-l vindece.

Aici, Hristos oftează și îi mustră pe cei de față: „O neam necredincios, până când voi fi cu voi?” (În Biblia franceză, scrie „O, generație necredincioasă”). Apoi îl întreabă pe tată de când este fiul lui bolnav din cauza demonului și tatăl îi răspunde cu adâncă tristețe: „Din pruncie.” Câtă durere în vorbele acestea ! Să îți vezi copilul bolnav din copilărie și să nu poți să faci nimic e o durere pentru orice părinte. Atât de mare, încât, după ce ucenicii nu reușiseră să facă nimic, omului i se spulberase orice nădejde de vindecare.

Iată de ce, el Îi spune lui Iisus cu o undă de necredință: „De poți ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi”. De poți ceva… Credința lui era mică.

Mântuitorul simte asta și îi spune tatălui: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.”

Atunci, tatăl copilului cade în genunchi, izbucnește în lacrimi și strigă la Hristos cu unele din cele mai cutremurătoare cuvinte din Evanghelii:

„Cred, Doamne ! Ajută necredinței mele !”

Mântuitorul ceartă apoi duhul cel necurat și acesta părăsește sufletul copilului, care se vindecă de neputința lui.

Iubiși credincioși,

Cuvintele tatălui copilului bolnav din evanghelia de azi sunt foarte importante. Ele ne arată paradoxul actului credinței. Pe de o parte credem și pe altă parte, crezând, ne dăm seama cât de puțină ne este credința și cît de mare nevoie avem de harul lui Dumnezeu.

Credința nu e un sentiment static, ca o acceptare a unui sistem filozofic sau o adeziune la un partid politic. Credința e o căutare activă.

Să nu vedem credința ca pe un contract. Am semnat și gata. Să o vedem ca pe un urcuș pe un munte înalt, pe un drum presărat cu pietre colțuroase care ne împiedică la tot pasul, dar și cu poieni înverzite și cu izvoare cu apă rece din loc în loc.

Credința este o căutare activă, un amestec de întrebări și răspunsuri, de necazuri și bucurie, de agonie și extaz. Este „neliniștea cea bună”. Cred și crezând îmi dau seama cât de mic sunt și cât de mare nevoie am de Dumnezeu ca să îmi întărească această credință. De aceea, adevărata credință este însoțită și protejată de smerenie. O credință mândră, ca a fariseului, e un nonsens.

Așa putem defini credința: ca un dor după Dumnezeu. Făcând un pas spre Dumnezeu, el face zece spre noi. Vine în întâmpinarea noastră, ca tatăl fiului risipitor, care, „văzându-l de departe, a alergat în întâmpinarea lui” (Luca XV, 20). A scurtat distanța dintre ei. Așa face și Dumnezeu: scurtează distanța dintre noi și El cînd ne vede venind.

Doar un om care Îl caută pe Hristos în mod activ Îl și găsește. Domnul vrea să Îl căutăm. Nu dă buzna în casa noastră ci „stă la ușă și bate”. (Apocalipsa III, 20). Dar, căutându-L, L-am și găsit deja.

Avem exemplul rabinului Saul, cel care va deveni, printr-una din cele mai frumoase convertiri din istorie, apostolul Pavel.

Ca rabin, doctor în teologia iudaică, fusese desemnat de sinedriu să facă o anchetă. El credea că, după punerea în mormânt a trupului Domnului, cineva îl furase și crease impresia că El înviase. Misiunea lui Saul era să găsească trupul mort și să dezlege astfel misterul. Saul era anticreștin convins. Dar era un om deschis la minte și intenționa să facă o anchetă clară, cu probe materiale. Iar proba principală era trupul neînsuflețit al Domnului.

Vorbind cu ucenici din diverse locuri, a văzut ca aceștia nu ascundeau nimic iar credința lor în Înviere era sinceră. Asta l-a pus pe gînduri. Începea, din lipsă de probe, să considere că trupul lui Iisus nu fusese furat, iar Învierea chiar avusese loc. Până când, într-o zi, Iisus Însuși i-a apărut ziua în amiaza mare și l-a întrebat: „Saule, Saule, pentru ce mă prigonești ?” (Faptele Apostolilor IX, 4)

Cuvîntul grecesc folosit pentru „prigonire” are un sens mai larg. Înseamnă a merge în urma cuiva, a urmări, a căuta. Acesta este sensul întrebării: de ce Mă cauți? M-ai găsit deja.

De atunci, viața lui Saul s-a schimbat radical. Căutarea lui, deși orientată la început către demascarea unui furt, l-a adus la credință. Și știm ce s-a întâmplat mai departe. Saul a devenit Apostolul Pavel, iar jumătate de Noul Testament sunt cuvintele lui.

Un om credincios nu stă pe loc. Îl caută pe Dumnezeu cu mintea și îl dorește cu sufletul. Crede activ, nu din inerție. E normal ca un om credincios să aibă întrebări, pentru că numai așa află răspunsuri. Întrebările sunt indicii ale unei credințe active.

Se spune despre un filozof, care, prin natura meseriei lui, își punea o sumedenie de întrebări existențiale despre lume, despre om, despre univers, despre suflet. Tot căutând, a ajuns să creadă în Dumnezeu. A fost apoi întrebat de cineva: – Ei, acum că ai ajuns la credință, ai aflat răspunsuri la toate întrebările tale ? El spune: – Acum am și mai multe întrebări. – Păi, atunci, care e avantajul credinței ? Și filozoful a răspuns: – Pentru că acum nu mai bâjbâi pe întuneric, fără să știu unde mă duc. Acum știu că răspunsurile la întrebările mele există acolo, undeva. Trebuie doar să am credință și le voi găsi.

Iubiți credincioși,

Strigătul de nădejde al tatălui copilului de azi ne aduce aminte de psalmul 129, care se cântă la vecernie:

„Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”

Tatăl a strigat, din străfundul sufletului său, la Hristos, ca la o ultimă nădejde: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”.

„Sunt cele mai amețitoare vorbe care s-au rostit vreodată. Cred că, dacă din toată Evanghelia ar rămâne doar aceste cuvinte, tot ar dovedi originea divină a creștinismului.”(Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii)

Aceste cuvinte au vindecat astăzi doi oameni: pe copil, de posedarea demonului și pe tatăl lui, de necredință.

Să ne dorim ca Mântuitorul Iisus Hristos să ne vindece și nouă neputințele trupești și sufletești și să ne întărească credința. Pentru aceasta, să rostim împreună cu tatăl copilului: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”

Diacon Nicolae Marinescu

Dar ceilalți nouă unde sunt ?

/ bunavestiremontreal

Duminica a 29-a după Rusalii – Vindecarea celor zece leproși (Luca XVII, 12-19)

Iubiți credincioși,

Se pare că nici iarna, cu toate capriciile ei, nu ne poate ține departe de căldura Cuvântului lui Dumnezeu, pe care îl întâlnim, iată, în sfânta biserică.

Evanghelia de astăzi grăiește despre o vindecare săvârșită de Hristos unui grup de zece bărbați bolnavi de o boală incurabilă: lepra.

“Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, şi care este de alt neam? Şi i-a zis: Scoală-te şi mergi; credinţa ta te-a mântuit”. (Luca 17, 12-19)

De la început vedem un amănunt: cei zece stăteau departe, nu se apropiau de Hristos sau de ceilalți oameni. De ce ?

Lepra era atunci, și a rămas până în zilele noastre, o boală incurabilă și puțin cunoscută. Nu se știe ce o provoacă și nu se cunosc tratamente.

Înspăimântător este faptul că lepra este o boală nedureroasă. Ea poate cunoaşte o formă mai uşoară, în care apar pete pe trup, care încep să puroieze, sau o formă mai gravă, în care organele trupului – ale feţei, ale restului trupului, mâini, picioare – încep să se desfacă din trup. Întâi articulația unui deget, apoi degetul întreg, de la mâini sau de la picioare. Alteori o ureche, nasul.

Cei depistați cu această boală erau izolați în niște cumunități închise, numite leprozerii. Și la noi în țară a existat, până nu demult, o astfel de comunitate, sau rezervație, de fapt un sat întreg izolat de restul lumii, în care cei suferind de lepră încercau să ducă o viață cât de cât normală.

Ajutorul pe care îl puteau acorda medicii era să panseze rănile, să trateze, adică, efectele, dar nu boala însăși, care a rămas până astăzi un mister.

Într-un sens spiritual, lepra se aseamănă păcatelor, care, netratate, duc la o descompunere treptată a sufletului, ne schimonosesc și ne urâţesc pe dinăuntru și ne înstrăinează de semenii noștri.

Așa că cei zece, păstrând distanța față de semenii lor, strigă de departe la Hristos ca să îi vindece. Dar Mântuitorul nu le spune că i-a vindecat, ci îi trimite să se arate preoților.

Pe vremea aceea, preoții erau și medici. Ei constatau simptomele și decideau dacă e vorba de lepră sau de o boală oarecare de piele. Dacă cineva, odată izolat din precauție, se dovedea că nu suferă de lepră, tot preoții decideau dacă este sau nu sigur ca omul să se întoarcă în societate.

În acest scop, Iisus îi trimite pe cei zece la preoți: pentru un nou diagnostic.

Pe drum însă, bolnavii își dau seama că au fost vindecați în mod miraculos. Iisus îi vindecase numai cu privirea, numai cu cuvântul Său. Aici se vede marea putere a lui Dumnezeu.

Doar unul din cei zece vindecaţi de lepră s-a vindecat însă şi sufleteşte. Numai unul realizează că binefăcătorul său fusese Dumnezeu și se întoarce să Îi mulțumească. Și cum face asta: s-a întors „cu glas mare, slăvind pe Dumnezeu și a căzut cu fața la pământ, mulțumindu-I”.

Unul din zece, dragii noștri. Doar unul din zece. Dacă am transforma asta într-un procentaj, am avea zece la sută. Zece la sută dintre cei vindecați de Dumnezeu se întorc să Îi mulțumească. Un procent foarte sărac.

Mântuitorul îl întreabă pe cel ce Îi mulțumise:

„Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, şi care este de alt neam?”

Întrebarea este retorică, ni se adresează nouă, peste veacuri. Unde sunteți ?

Omul nici măcar nu era iudeu, după religia lui. Era samarinean, iar samarinenii erau marginalizați din cauza credinței lor. Însă faptele lor erau făcute din suflet, nu sufereau de formalismul multor iudei. Să ne amintim de samarineanul milostiv, căruia nu i-a fost jenă să se atingă de cel jefuit și bătut de tâlhari. Să ne amintim și de femeia samarineancă ce avea o fiică chinuită de un demon. Pentru insistența și credința ei („O femeie, mare este credința ta” îi spune Domnul), Hristos îi ascultă cererea.

Acesta este mesajul evangheliei de azi: recunoștința.

Cei nouă s-au vindecat. Dar al zecelea, pentru recunoștința lui, primeşte alt răspuns: ”Credinţa ta te-a mântuit !” Pentru că mântuirea este mai mult decât o vindecare a trupului. Este o vindecare a sufletului.

Hristos spune în multe rânduri că nu cei care sunt creștini cu numele se vor mântui automat, doar pentru că poartă titlul de creștin, ci cei care fac fapte de creștini.

În rugăciune, noi suntem obișnuiți să cerem de la Dumnezeu ceva: sănătate, împlinirea dorințelor, reușită în viață. Este un lucru firesc. Avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu în fiecare zi a vieții noastre. Dar să nu uităm să Îi mulțumim și să Îl slăvim, așa cum a făcut fostul lepros din Evanghelia de astăzi.

Iubiți credincioși,

Voi, cei prezenți în biserică, sunteți cei zece la sută care se întorc la Dumnezeu să Îi mulțumească. Și vă fericesc pentru asta. Pentru că știți că rugăciunea de cerere merge mână în mână cu cea de mulțumire și de laudă lui Dumnezeu.

Unul din imnele pe care le auzim în fiecare Sfântă Liturghie, la sfințirea darurilor, ne arată ordinea firească a cuvintelor într-o rugăciune:

”Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ție Îți mulțumim și ne rugăm Ție, dumnezeului nostru.”

Iată, prin urmare, ordinea lucrurilor: întâi Îl lăudăm pe Dumnezeu, apoi Îl binecuvântăm, Îi mulțumim și abia în al patrulea rând Îi cerem cele ce avem de cerut.

Pentru ca, atunci când Hristos va întreba: ceilalți nouă unde sunt ? Să putem răspunde cu credință: aici suntem, Doamne, Îți mulțumim!

Și vă spun că cei care mulțumesc lui Dumnezeu primesc îndoit ajutorul Lui, chiar și atunci când nu au cerut nimic.

Diacon Nicolae Marinescu

O lecție de prietenie

/ bunavestiremontreal

Predică la Duminica a 6-a după Rusalii
(Matei IX, 1-8)

Evanghelia de azi este relatată de Sfântul Evanghelist Matei și reluată, cu unele nuanțe, de Marcu și de Luca. Este, prin urmare, un episod important din activitatea Mântuitorului.

Ne aflăm în Capernaum, orașul adoptiv al lui Iisus. El revine după o perioadă de propovăduire în cuprinsul țării. Este primit și ascultat de o mulțime de oameni. Printre ei, un om paralizat este purtat pe o targă de patru prieteni. Aceștia încearcă să își facă loc prin mulțime, ca să ajungă la Iisus, cu un singur scop: să Îl roage să le vindece prietenul.

vindecare-capernaumAici evangheliile dau detalii diferite, dar complementare. Matei spune că cei patru au venit pur și simplu la Iisus. Marcu și Luca spun că cei trei au făcut o spărtură în acoperiș, pentru că pe ușă nu se putea intra din pricina mulțimii. Au coborât apoi targa pe care se afla prietenul lor, prin gaura respectivă. Detaliile diferă: Marcu vorbește de o casă din lemn și pământ, cu acoperiș stil terasă, ca al unei case palestiniene, iar Luca vorbește de o casă din cărămidă, probabil un atrium, cu curte interioară și acoperișul deschis, specifică romanilor, pentru care el, de altfel a și scris Evanghelia. Frumos lucru cum evangheliștii adaptează detaliile povestirii zonei unde se aflau. Cum personalizează istorisirea.

Dar chiar dacă detaliile arhitectonice diferă, ceea ce urmează este relatat aproape mot-a-mot de toți trei evangheliștii: Iisus a apreciat pe prietenii blonavului:

„Văzând credința lor…”

A lor, nu a bolnavului.
Prietenii bolnavului sunt, prin urmare, personajele principale. Ei sunt purtătorii mesajului evangheliei de azi.

Nu ni se spune nimic despre cel de pe targă. Cine era, cum ajunsese așa. Poate că dusese un trai păcătos. Poate că era singur vinovat de boala lui. Poate că fusese un vameș care amărâse mulți oameni la viața lui și acum roata se întorsese și ajunsese la mila acelorași oameni. Dar un lucru e limpede: cei patru i-au fost alături din prietenie, nu din interes. Iar Mântuitorul a văzut asta. A apreciat prietenia lor față de cel bolnav, și le-a indeplinit cererea. De aceea, îndrăznesc să spun că evanghelia de azi este una despre prietenie.

Iubiți credincioși,

Prietenia înseamnă bunătatea sufletului. Iar bunătatea constă în lucruri mărunte: să îți saluți vecinul, chiar dacă nu îl cunoști, să fii drăguț cu cei care nu sunt drăguți cu tine, să fii amabil în orice împrejurare și … să zâmbești. Să zâmbești mult. Să îi privești atunci când îți vorbesc și să le vorbești, la rândul tău, sincer, cu cuvinte simple și la obiect. Prietenia nu înseamnă să semnezi petiții pe facebook pentru copiii defavorizați dintr-o țară îndepărtată, stând confortabil în fotoliul de acasă și în fața calculatorului. Ci înseamnă să fii respctuos și cald cu cei din jurul tău, începând cu familia. Un zâmbet și o vorbă bună fac uneori minuni.

Nu trăim într-o lume ideală. Oamenii sunt cum sunt. Fiecare cu grijile și supărările lor.

Spun Sfinții Părinți că nu există suferință mai mare decât aceea de a iubi oamenii. De a coborî în iadul lor și de a-i scoate de acolo, așa cum Hristos a coborât în iad, ca să îi scoată de acolo pe oamenii adormiți „întru nădejdea Învierii.”

O cugetare a inuiților spune: Nu știi niciodată cu adevărat dușmanii de prieteni, până nu se rupe gheața. Adică: un prieten este cel care nu rămâne indiferent la necazul tău, ci îți sare în ajutor.

Un prieten e cel care completează lipsurile tale cu dragostea lui.

Un prieten nu îți spune minciuni comode, ci adevăruri incomode.

Un prieten îți vorbește direct, nu pe ocolite.

Un prieten este cel care sacrifică ceva din el însuși pentru tine. Și cine spune asta: prietenul nostru cel mai bun, Însuși Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos. El nu doar a spus că „mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are, ca viața sa să și-o pună pentru prietenii săi”(Ioan XV, 13), dar a și făcut-o. Și-a dat viața Sa pentru noi, prietenii Săi.

Un prieten este, așadar, cel care duce crucea ta pe umerii lui.

Credeți că cei patru prieteni din evanghelia de astăzi nu aveau altceva mai bun de făcut ? Puteau să fie cu familiile lor, puteau să facă meseria lor sau puteau să fie la vreo petrecere, undeva. Dar asta înseamnă să porți crucea cuiva: să renunți, să jertfești ceva din ce este al tău pentru cel de lângă tine. Ceva din plăcerile tale, din tabieturile tale, din timpul tău, din felul tău de a-ți trăi viața, ca să îl ajuți pe altul să și-o trăiască pe a lui.

 

pasipenisipLegea Vechiului Testament L-a prezentat pe Dumnezeu drept creator și judecător al lumii. Dar, prin Noul Testament, Fiul lui Dumnezeu ne invită să Îi vedem și o altă față. Aceea de prieten. Care e gata oricând să ne asculte, care ne acceptă așa cum suntem și care ne poartă pe targă atunci când suntem în suferință. „Care nu uită că și El a fost om pe pământ.” (Nicolae Steinhardt)

Și unde putem pune la încercare cel  mai bine răbdarea și purtarea crucii dacă nu în familie? În familie ducem o cruce în fiecare zi. Ne acceptăm unul pe altul așa cum suntem. Nimeni nu e perfect. Nu există familie perfectă. Nu există soțul perfect, tot așa precum nu există soția perfectă sau copiii perfecți. Dar prin răbdare și acceptare ne zidim iubirea și căsnicia. Chiar dacă nu e vorba de o cruce a suferinței, dar acceptarea celuilalt în iubire este la fel de plăcută lui Hristos ca și fapta celor patru oameni din evanghelie pentru prietenul lor.

În Evanghelia de astăzi, Iisus i-a iertat bolnavului păcatele. Dar omul avea nevoie de o vindecare, nu de o spovedanie. Ce legătură au păcatele cu boala? Ei bine au. Iar dacă ați ascultat rugăciunile de la Sfântul Maslu, veți înțelege de ce. Sufletul și trupul se îmbolnăvesc împreună, suferă împreună și trebuie vindecate tot împreună.

Iubiții noștri,

Mântuitorul a făcut astăzi o minune. Dar minunile nu sunt lucruri ieșite din comun. Păcatele sunt. Minunile sunt doar întoarcerea la normalitate. De aceea sfinții au făcut minuni. Pentru că s-au întors de la păcat la starea cea fără de păcat. La starea de normalitate.

Fiecare persoană este însăși icoana lui Dumnezeu și merită iubită ca atare, cu o iubire simplă și dezinteresată. Numai cine iubește are dreptul să fie numit ființă umană.
Toată teologia duce la o singură concluzie:

„Iubiți-vă unul pe altul, așa cum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan XIII, 34).

Așa că vă îndemn să vă petreceți restul zilei amintindu-vă de prietenii voștri. Și nu mă refer la cei de care aveți nevoie. Ci la cei care au nevoie de voi. Spuneți-le că îi iubiți și că pot conta pe voi la nevoie, ca și cei patru prieteni din Evanghelia de azi. Amin.

Diacon Nicolae Marinescu

Un subiect delicat

/ bunavestiremontreal

(Predică la Duminica a 5-a după Rusalii)

Evanghelia duminicii de astăzi o continuă pe cea din duminica trecută. Mântuitorul se afla în Capernaum, orașul său adoptiv. Spunem adoptiv, pentru că, deși se născuse în Betleem și copilărise în Nazaret, Hristos a fost mereu bine primit și ascultat aici.

Capernaumul se află pe țărmul de nord-vest al Lacului Ghenizaretului. Această întindere de apă are aproximativ douăzeci de kilometri lungime și treisprezece lățime.Mai este numit și Lacul Tiberiadei, Marea Galileii, sau Marea Tiberiadei.

După ce a vindecat pe sluga centurionului roman, Mântuitorul, parcă la o chemare lăuntrică, Își îndeamnă ucenicii să treacă „de cealaltă parte a mării”. Traversarea a avut loc noaptea și a durat câteva ceasuri, pentru că, să nu uităm, corăbiile ucenicilor-pescari nu erau decât niște bărci cu vâsle. Marea s-a dovedit capricioasă pe timpul traversării și în timpul ei s-a petrecut acea potolire miraculoasă a furtunii care a lăsat o adâncă impresie apostolilor și celor care se mai aflau cu ei în bărci, încât se întrebau „cine este Acesta de și valurile Îl ascultă?”

În zorii zilei, au debarcat pe malul de sud-est al mării, într-un ținut numit Gadara. Aici, au fost întâmpinați de doi demonizați care s-au repezit la Hristos strigând, sau mai degrabă, răcnind cu vocile lor ne-umane: „Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Prea Înalt ? Ai venit mai înainte de vreme să ne prigonești?”

Acești oameni posedați de duhuri necurate se comportau foarte ciudat: locuiau în morminte, de unde uneori ieșeau și înspăimântau oamenii și nimeni nu era în stare să îi controleze. Mântuitorul le poruncește duhurilor necurate să iasă din acei oameni. Duhurile, recunoscând puterea divină și văzând că nu au de ales, Îi cer lui Iisus să îi lase să intre într-o turmă de porci ce păștea în apropiere. Ne dăm seama că locuitorii acelor ținuturi nu țineau Legea lui Moise, conform căreia porcii erau socotite animale necurate.

Mântuitorul le îngăduie această ultimă faptă înainte de a fi azvârliți din nou în infern. Porcii astfel posedați, se reped și se aruncă în mare. Păzitorii porcilor, văzând nu atât minunea, cât paguba suferită, se duc în cetate să spună semenilor lor. În evanghelia paralelă de la Marcu, aceștia Îi cer, chiar, lui Hristos, să plece din ținuturile lor.

Iubiți credincioși,

Întâmplarea aceasta nu e o parabolă, ci o întâmplare adevărată și arată o realitate: aceea a existenței duhurilor rele, numite diavoli sau demoni.

Discuția despre diavol este incomodă pentru predicatori, ca și pentru ascultători. De ce există diavol ? De ce a permis Dumnezeu ca ei să existe și să prolifereze răutatea pe pământ ?

Dumnezeu este iubire spune insistent apostolul Ioan, în Evanghelia și epistolele sale. Dumnezeu  a creat lumea pentru ca aceasta să se poată împărtăși din iubirea Lui. De aceea, a creat toate ființele cu un mare dar, poate cel mai mare dintre toate: libertatea. Dar tocmai această libertate a făcut ca unii dintre îngeri să se răzvrătească împotriva Lui și să fie astfel alungați din ceruri pentru veșnicie.

Cunoaștem cele nouă cete îngerești: Heruvimii, Serafimii, Scaunele, Domniile, Începătoriile, Puterile, Stăpâniile, Arhanghelii, Îngerii. Dintre ei, îngerii și arhanghelii sunt cei mai aproape de oameni. A zecea ceată și, se pare, cea mai aproape de Dumnezeu au fost cei conduși de Lucifer. Ironia face ca numele lui să însemne „purtător de lumină”, pentru că așa a fost creat la început.

Dumnezeu a făcut îngerii și oamenii cu libertate, însă libertatea fără morală degenerează în libertinism, în anarhie. Poruncile și legile morale ori civile nu îngrădesc libertatea ci o păzesc.

Lucifer și ai lui au crezut că pot fi ca Dumnezeu. Tot așa a ispitit și el pe Adam, cu promisiunea că, dacă va face ce îi spune el, va fi ca Dumnezeu. Aici, în Eden, vedem prima armă a diavolului: el minte, distorsionează adevărul. Nu, nu veți muri, ci veți fi ca Dumnezeu, spune el primilor oameni.

Cea  mai mare viclenie a diavolului este să ne convingă că el nu există. E viclean, e bun filosof, bun psiholog și chiar teolog. A îndrăznit să Îl ispitească pe Mîntuitorul în pustie și chiar cu cuvintele Scripturii, pe care, se vede treaba, o cunoaște.

El nu spune lucrurilor pe nume. Nu vorbește direct. Vine cu subtilități. Ca în dialogul acela imaginat de Nicolae Steinhardt între Iuda și diavol. Iuda își explică astfel vânzarea Învățătorului: „dacă Îl dau pe mâna soldaților, El va fi adus la arhierei și va trebui să vorbească, Ei își vor da seama că e Fiul lui dumnezeu cel vestit de prooroci, așa că toți vor crede în El. Astfel că, prin vânzare, eu contribui la mântuirea lumii”. Ce ar fi trebuit să gândească însă Iuda era aceasta: Facă-se mântuirea lumii cum o ști Dumnezeu, dar eu, orice-ar fi, nu îmi trădez prietenul și Învățătorul. Adică să nu se piardă în cugetări întortocheate și mândre. Diabolice.

Cugetarea diabolică este întortocheată. Ceea ce nu este normal nu este a-normal ci doar altceva, o alternativă la normal. Dacă nu ne poate păcăli cu vorba, ia asupra lui toată vina, ca să nu credem că noi suntem cei care am greșit. Avem povestea din Pateric cu monahul care cocea pe ascuns, în chilia lui, un ou la lumânare, în Postul Mare. Prins de părintele său asupra faptului, a dat vina pe diavol, că el l-ar fi pus. La care un diavol a sărit de după cuptor, exclamând mirat: O nu, asta nici eu nu am știut-o!

Diavolul sugerează, invită, dar puterea lui e limitată. Are atâta putere cât îi dăm noi, cât ne învoim noi. De aceea, să nu negociem cu invitațiile la păcat, gândindu-ne că, făcând un păcat mai mic, scăpăm mai ieftin. Avem exemplul cu omul care a fost pus să aleagă între beție, ucidere și sinucidere. El l-a ales pe cel, în aparență, mai puțin grav. S-a îmbătat, dar odată ajuns acasă, s-a luat la ceartă cu soția și într-un moment de furie oarbă, a lovit-o și aceasta a murit. Cuprins de remușcări, omul și-a luat apoi viața.

Libertatea înseamnă să facem o alegere. Alegerea cea bună. În fiecare minut din fiecare zi a vieții noastre, facem o alegere: cine suntem, pe cine iertăm, pe cine ajutăm, pe cine iubim și pe cine urâm.

Să nu ne temem de puterea răului ci să luăm Semnul Sfintei Cruci: Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ai dat-o nouă. Să ne păstrăm umilința în gânduri și fapte, să practicăm rugăciunea și iertarea. În fața acestora, răul nu are nici o putere.

Dumnezeu îngăduie ispitele din partea diavolului, pentru că prin ele ne verificăm tăria credinței noastre. Ispitele ne țin în gardă. Încercările fac din noi oameni căliți și rezistenți. O mare calmă nu a dat niciodată un marinar priceput, spune un proverb. Inuiții, locuitorii nordului, spun că cerbului nu îi place de lup, dar lupul este cel care îl menține pe cerb în formă.

Dumnezeu îngăduie influența diavolului până la judecata de apoi pentru a ne pune la încercare libertatea. Iar când nu reușește să ne ducă la păcat, încearcă să ne distragă atenția de la rugăciune și de la biserică.

Un diavol nu putea să îl îndepărteze pe un om de biserică. I-a cerut sfatul șefului său și acesta i-a spus: Fă-l să se preocupe de lucruri mărunte : că cutare e un prefăcut, că dascălul nu are voce frumoasă, că preotul ține predica prea lungă, etc. În felul acesta nu se va mai concentra la rugăciune.

Iubiți credincioși,

Cea mai frumoasă parte a evangheliei de azi este îndemnul: Întoarce-te în casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu.

Noi suntem obișnuiți să cerem și Dumnezeu să ne dea. Dar dacă privim cu credință, avem multe motive să mulțumim. Să mărturisim, nouă înșine și altora câte am primit fără să fi cerut.

Să mergem așadar și noi la casele noastre și să spunem cât bine ne-a făcut și ne face nouă Dumnezeu.

Diacon Nicolae Marinescu

Veniți, binecuvântații Tatălui Meu!

/ bunavestiremontreal

(Cuvânt la Duminica Lăsatului Sec de Carne – a Înfricoșătoarei Judecăți)

„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile.”(Matei 25, 31-32)

Evanghelia de astăzi ne spune că timpul prezent e un timp de pregătire pentru un examen, ce va avea loc la sfârșitul istoriei. Viața pământească așa cum o știm se va încheia și va începe viața veșnică. Înfricoșătoarea Judecată este examenul. Timp de pregătire ne este viața întreagă.

cuvantul_icoanaÎn Evanghelia judecății de apoi vedem că nu mai este același Hristos care cinează cu vameșii sau vorbește cu desfrânatele, pentru că atunci era încă vreme de pocăință și pentru aceștia. Blândul Păstor este înlocuit cu Dreptul Judecător. Proba de examen e una singură, milostenia: Mi-ai dat să mănânc când am fost flămând, să beau când am fost însetat, M-ai primit când am fost străin, M-ai îmbrăcat când am fost gol, M-ai cercetat când am fost bolnav, ai venit la Mine când eram în temniță ?

La capătul tuturor faptelor bune stă iubirea semenului nostru aflat în nevoi, care este icoana Fiului lui Dumnezeu: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40)

Mântuitorul ne întreabă tranșant, ca odinioară pe Petru:  „– Mă iubești tu pe Mine ?” (Ioan 21, 15) De răspunsul la această întrebare depinde fericirea noastră.

Evanghelia Judecății ne avertizează că Unul singur este Judecătorul și acela este Domnul Hristos. Noi nu avem dreptul și nici puterea să judecăm pe vreun om, să categorisim pe cineva drept bun sau rău. Și mult insistă Sfinții Părinți pe judecarea aproapelui ca pe un păcat greu, care poate să doboare din calea virtuții chiar și pe un om încercat. În Pateric, avem exemplul unui frate, care fusese mai trândav în nevoința călugărească. Pe patul morții însă, bătrânul lui avvă l-a văzut că se duce din viața aceasta vesel și cu bucurie și l-a întrebat: nu îți este frică ? viața ta nu a fost tocmai una model. El i-a răspuns: Nu am fost prea osărduitor la nevoință, așa e, însă de când m-am făcut monah, nu știu să fi judecat pe vreun om, sau să fi ținut pomenire de rău asupra cuiva. Deci i-a zis lui bătrânul: pace ție, fiule, că și fără osteneală te-ai mântuit !

Iubiți credincioși,

Să recunoaștem, la o primă lectură, Evanghelia de azi ni se pare înfricoșată. Dar să nu vă lăsați iscodiți de spaimă sau de deznădejde. Mai înainte de a fi înfricoșată, Evanghelia judecății este una minunată. Așa am putea numi ziua de astăzi: Duminica Minunatei Judecăți. De ce este minunată ? Pentru cei drepți, judecata de apoi nu va fi o ședință gravă de tribunal, în care fiecare inculpat așteaptă tremurând o sentință a unui judecător care lovește amenințător cu ciocanul în birou. Pentru cei drepți – și ne rugăm ca fiecare dintre voi să fiți acolo – judecata va fi o festivitate de premiere, în care li se evidențiază faptele bune și li se dă recompensa supremă: viața veșnică.

HDR1Atât de importantă, dar și fragilă, este relația cu aproapele nostru, încât Sfântul Grigorie de Nazianz exclamă:

„De orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt rușinos, și cu atât mai grozav, de orice cuvânt care a rănit pe cineva, chiar dacă acela este păcătos, că și pentru el S-a răstignit Domnul Hristos”.

Evanghelia de astăzi ne mai învață că drumul nostru spre Dumnezeu nu e solitar. Nimeni nu se mântuiește de unul singur. Împărăția cerurilor nu e individuală și egoistă, ci e ospăț, masă îmbelșugată și mulți împrejurul ei. E comunitate și comuniune. Nu ne mântuim izolați, ci prin oamenii din jurul nostru. Am putea spune că oamenii cu care interacționăm în fiecare zi, cunoscuți sau necunoscuți, drepți ori păcătoși, ne sunt dați spre mântuirea noastră. Cum spune colindul lui Radu Gyr: „Ni-i trimite Sfântul să ne-ncerce mila”.

Asemănăm judecata cu un examen. Dar nu este un examen individual, ci unul de echipă. Câștigă sau pierde echipa ai cărei membri se armonizează cel mai bine unul cu altul. Și fariseul era un jucător bun într-ale virtuții, dar nu avea un spirit de echipă, era individualist: „Îți mulțumesc, Doamne, că nu sunt ca ceilalți oameni…”

Și noi suntem o echipă. Uitați-vă în jur în biserică și vă veți vedea coechipierii. Comunitatea bisericii este cea cu ajutorul căreia ne mântuim.

Îmi aduc aminte de povestea din Proloage: băbuța care ajunsese în iad. Singura faptă bună din viața ei fusese o ceapă pe care o dăduse demult unei femei sărace. Îngerul ei s-a rugat de Dumnezeu dacă o poate ajuta cu ceva și și-a adus aminte de ceapa respectivă. A venit în iad, i-a întins femeii o ceapă și o trăgea încet afară din iazul cel de foc. Alți oameni s-au agățat și ei ca să fie salvați, dar femeia îi împingea cu piciorul, zicând: „- Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi! E ceapa mea, nu a voastră!” Într-un final, ceapa s-a rupt, dar nu pentru că nu ar fi rezistat greutății mai multor persoane, ci fiindcă n-a rezistat egoismului.

Iubiți credincioși,

DSC_1921Ieri a fost zi de pomenire a morților, sau Moșii de Iarnă. Ni i-am pomenit pe cei adormiți din neamurile noastre, stămoși, moși părinți, frați, surori, fii și fiice. Pentru că și aceasta e o faptă de milostenie față de aproapele. Credința fermă a Bisericii este că nici o rugăciune pentru cei răposați nu e zadarnică. Dacă nu s-au mântuit în viața aceasta prin faptele lor, se pot încă mântui în viața de dincolo prin rugăciunile celor ce îi pomenesc.

Iar noi, cum să trăim ? „Aceasta este mântuirea, aceasta este Împărăția lui Dumnezeu: să fii astăzi mai bun decât ai fost ieri și să fii mâine mai bun decât ești astăzi.” (Bartolomeu Anania).

Făcând așa, vom avea „răspuns bun la Înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos” și vom auzi și noi glasul care ne va chema: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”.

Diacon Nicolae Marinescu

Dumnezeu a rânduit pentru noi ceva mai bun

/ bunavestiremontreal

Cuvânt la Duminica dinaintea Nașterii Domnului

Evanghelia pe care ați ascultat-o astăzi deschide Noul Testament. Ea cuprinde o enumerare a strămoșilor după trup ai Mântuitorului, începând cu Avraam. Aflăm astfel că de la patriarhul Avraam și până la Hristos au trecut patruzeci și două de generații.

Evanghelistul Matei a fost singurul care și-a scris evanghelia în limba aramaică, o derivată a limbii ebraice și limba vorbită de Mântuitorul și cei din vremea Lui. Ceilalți trei evangheliști și-au scris evangheliile în limba greacă. Matei se adresa iudeilor, cărora a vrut să le arate că Mântuitorul este născut din neamul lor, din aceeași strămoși și din aceeași patriarhi, că nu este un străin.

Aceeași genealogie se regăsește și la Sfântul Evanghelist Luca, însă ordonată în sens invers și mai completă: începe de la Iosif și merge înapoi pe firul istoriei, până la Adam.

nasterea_domnuluiHristos Domnul nu S-a născut pe pământ pentru Sine – pentru că nu avea nevoie să Se nască, deoarece este născut din veci din Tatăl, ci S-a născut pentru noi. A coborât din slava Tatălui la condiția omenească, pentru a ridica pe om la Tatăl.

Mântuitorul S-a întrupat ca să răscumpere, prin ascultarea Lui, neascultarea lui Adam și prin el, a întregului neam omenesc. Așa cum, prin Adam, toți am păcătuit, tot la fel, prin credința în Mântuitorul Iisus Hristos, toți avem viața veșnică.

Era nevoie ca El să se întrupeze ? Da. Spune Scriptura că plata păcatului este moartea. Astfel că, trebuia, pentru oamenii care au păcătuit, să moară un om, dar în același timp, acel om trebuia să fie și Dumnezeu, ca să nu rămână în moarte, ci să biruiască moartea prin Înviere.

Ne putem pune o întrebare: dacă Dumnezeu știa, înainte de a face lumea, că oamenii vor cădea în păcat, de ce i-a mai făcut ? Din iubire. Pentru același motiv, pentru care familiile dau naștere la prunci, chiar dacă știu că, mai devreme sau mai târziu, aceștia le vor aduce supărări. Dar, la fel ca și copiii în familie, oamenii sunt capabili nu numai de neascultare și păcat, ci și de fapte bune și iubire. Iar Dumnezeu preferă să vadă la noi lucurile bune pe care le putem face, iar nu pe cele rele.

Când s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu? Spune Scriptura că „la plinirea vremii”. Ce expresie frumoasă! Când lumea va fi fost pregătită pentru a-L primi. Când așteptarea va fi fost așa de lungă încât să îi facă pe oameni să tânjească după un Mântuitor.

Din cărțile noastre vechi știm că de la facerea lumii și până la Hristos sunt cinci mii cinci sute de ani. Vechiul calendar bizantin, ținut multă vreme în țările ortodoxe în paralel cu cel iulian, plasează data creației lumii la 1 septembrie 5509 î.Hr. De aceea anul bisericesc începe la 1 septembrie, nu la 1 ianuarie, ca anul civil. Potrivit acestui calendar, acum ne aflăm în anul 7525 zis „de la facerea lumii”.

Dar Dumnezeu nu i-a lăsat pe oamenii Vechiului Testament singuri în așteptarea lor. Le-a vorbit prin strămoși și le-a trimis prooroci, care să le țină vie credința și nădejdea după Dumnezeu. Și vedem nume mari printre cei pomeniți în Evanghelie: Avraam, Isaac, Iacov, împăratul David, Solomon.

Despre acești prooroci vorbește cu mare admirație Sfântul Apostol Pavel în pericopa apostolică de astăzi:

Şi ce voi mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de prooroci, care, prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate […] Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au murit ucişi cu sabia […] ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri […] toți aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun.

În tot răstimpul de la Avraam la Hristos, profețiile despre Mesia nu au lipsit. Li s-au dat evreilor vechiului testament semne despre naștarea Domnului: se va naște în Betleem, va fi chemat nazarinean, se va naște din fecioară, va lua asupra Lui păcatele și neputințele noastre și multe altele.

Același lucru îl facem și noi astăzi: așteptăm cu dragoste nașterea Pruncului din Betleem, pentru a-i oferi găzdure în casa sufletului nostru.

Iubiți credincioși,

Întreg calendarul nostru pendulează între Naștere și Înviere. Sunt cele două puncte cardinale ale ortodoxiei.

Noi asociem Sărbătoarea Nașterii Domnului cu zăpada și colindele. Praznicul Nașterii are în el ceva din nostalgia sărbătorilor și tradițiilor de odinioară. Așa ne-o amintim și noi din copilărie, când ne trezeau bunicii dimineața devreme pentru că trecea părintele cu icoana. Preotul din satul copilăriei era mesagerul Crăciunului și cel mai important colindător. Și iată, și aici peste ocean, încercăm să ținem vie această tradiție a chemării preotului cu icoana pe la casele noastre.

Acum, la Crăciun, mai mult ca oricând, să ne aducem aminte de cuvintele acestea:

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16)

În aceste zile, vă îndemn să trăiți fiorul păstorilor din Betleem, să vă bucurați și să fiți buni. Ascultați și cântați colinde, pentru că ele sunt cele mai frumoase predici despre Nașterea Domnului.

Și aș încheia cu acest îndemn:

„Faceţi din Fiul Mariei un prieten al copiilor voştri; şi fiţi siguri că Pruncul Iisus vă va surâde din iesle, iar Copilul Iisus va merge spre Nazaret ţinându-vă de mână.” (Arh. Bartolomeu Anania)

Amin.

Diacon Nicolae Marinescu

Din toată inima

/ bunavestiremontreal

Duminica a XI-a după Rusalii – Pilda datornicului nemilostiv (Matei XVIII, 23-35)

Mulţumim Ţie pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deşi stau înaintea Ta mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri…

Acest fragment de rugăciune face parte dintr-un text mai amplu al Sfintei Liturghii, rostit în taină de preot, înainte de sfințirea darurilor. El ne arată măreția iubirii și îndurării lui Dumnezeu, care atât de frumos reies din evanghelia de astăzi, prin pilda datornicului nemilostiv.

Această parabolă a Mântuitorului a fost spusă ca răspuns la întrebarea Sfântului Apostol Petru: de câte ori să iertăm pe aproapele nostru care ne-a greșit ? Până la șapte ori ? Credincioșii Legii Vechi căutau clarificări matematice cu privire la îndatoririle lor față de aproapele: până la a câta casă distanță să consider pe cineva aproapele meu, de câte ori să iert, etc. Răspunsul Mântuitorului, însă, îl scoate din sfera cifrelor, căci îi spune să ierte „nu până la șapte ori, ci până la de șaptezeci de ori câte șapte”.

pilda-datornicului-nemilostivConținutul pildei este acesta: un slujitor îi era dator regelui său cu zece mii de talanți. A venit ziua socotelilor, și, neavând cu ce plăti, omul l-a rugat pe rege să îl amâne o vreme. Regele, însă, milostiv, i-a iertat toată datoria. Întorcându-se la casa sa, slujitorul a găsit pe unul din proprii lui datornici, care îi datora o sumă mult mai mică, de o sută de dinari. Respectivul l-a rugat să îl mai păsuiască, dar slujitorul nici nu a vrut să audă și l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria. Fapta aceasta a ajuns la urechile regelui, care l-a pedepsit pe slujitor pentru fapta lui, aruncându-l în închisoare. Și adaugă Mântuitorul la sfârșit:

„Tot așa și Tatăl meu Cel ceresc vă va face vouă dacă fiecare dintre voi nu va ierta greșelile fratelui său, din toată inima.”

Ca să vă faceți o idee despre sumele vehiculate în parabolă, talantul era o monedă de aur de mare valoare, iar zece mii de talanți însemna o sumă fabuloasă, de neînchipuit pentru un singur om. Dinarul, în schimb, era plata unui lucrător pentru o zi. Cei zece mii de talanți echivalau cu șaizeci de milioane de dinari, astfel că, dacă ar fi trebuit să muncească pentru datoria lui, slujitorul din parabolă ar fi avut nevoie de mai mult de o sută șaizeci de mii de ani.

După toate regulile financiare, omul nostru era insolvabil. Se afla în stare de faliment, iar amânarea pe care a cerut-o regelui nu l-ar fi ajutat cu nimic.

Suma aceasta ne mai arată un lucru: că suntem datori lui Dumnezeu și că ne este imposibil să plătim vreodată. Singura noastră șansă este ca Dumnezeu să ne ierte această datorie, cum s-a întâmplat cu slujitorul din parabola de azi.

În rugăciunea Tatăl nostru îi cerem lui Dumnezeu: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și și noi iertăm greșiților noștri”. Când iertăm, facem ca Dumnezeu, care șterge cu buretele greșelile noastre. El ne cere să iertăm pe toți cei care ne-au greșit, așa cum ne-a iertat și El pe noi și cum ne iartă la fiecare Sfântă Spovedanie. Fără părtinire, fără condiții, total, deplin.

Spun unii: îl iert, dar nu îl uit. Nu se poate să ierți pe cineva și să ții minte răul. Aceasta e doar o iertare de suprafață, care nu mântuiește sufletul. O coincidență frumoasă avem în limba engleză, unde cuvintele forgive (a ierta) și forget (a uita) sună atât de asemănător, încât par a fi înrudite. Chiar dacă nu gramatical, ele trebuie înrudite în faptele noastre. Nu degeaba părinții din Pateric pun mare valoare pe „ne-ținerea minte a răului”, ca o mare virtute. Cei care ne-au greșit au făcut-o fie din neștiință, din întunecarea de moment a sufletului, din repezeală, iar nu din răutate.

Și mai ales: să nu ne răzbunăm. Răzbunarea e arma prostului, spune un proverb. Răzbunarea e ușor de făptuit, chiar de către cei nevolnici. Iertarea însă e pentru firile puternice și sufletele nobile. Iertarea e o formă de milostenie, iar milostenia este o manifestare a iubirii. Iertând, împlinim prima și cea mai mare dintre porunci: iubirea aproapelui.

Cât de tristă e viața când porți ură în sufletul tău, când gândurile și sentimentele tale sunt roase de dorința de răzbunare ! Nu mai vezi bunătatea oamenilor din jur, faptele lor bune ci numai pe cele rele. Vezi jumătatea goală a paharului.

Iubiți credincioși,

Regele din parabola de astăzi i-a iertat slujitorului o sumă imensă. Să ne ducem cu gândul la un frumos verset din psalmi: „Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă ?” (Psalmul 115, 3). Omul din parabolă a cerut doar o amânare a datoriei, dar a primit cu mult mai mult: anularea ei. Așa face Dumnezeu și cu noi. Trebuie doar să Îi cerem.

DSC_0510Astăzi, Dumnezeu ne grăiește prin glasul Sfintei Liturghii: Eu v-am dat pe Însuși Fiul Meu ca să moară pentru iertarea păcatelor voastre, iar voi nu sunteți în stare să vă iertați unii altora micile greșeli.

Pentru un om cu adevărat nobil în caracter, să ierte pe aproapele său din toată inima e un lucru atât de ușor și folositor de suflet ! Spune Fericitul Augustin: „Suferiți de pe urma unui om rău ? Iertați-l, ca să nu fie astfel doi oameni răi!”

Cel mai simplu gest pe care îl putem face pe calea iertării și a împăcării este un simplu salut. Pe cel cu care ești certat, un simplu salut îl va sili, măcar din politețe, să salute la rândul lui. Și astfel se sparge gheața comunicării. Fă tu primul pas și Dumnezeu le va face pe celelalte. Salut, în limba latină și în limbile romanice, înseamnă mântuire. În franceză spunem „Pour le salut de nos âmes” (pentru mântuirea sufletelor noastre). Prin urmare, salutând pe cineva, îi dorim mântuire.

Iubiți credincioși,

Să purtăm permanent cu noi aceste două scurte rugăciuni:
Dimineața:

Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, între care cel dintâi sunt eu.

Iar seara, să mergem spre somn cu cuvintele psalmistului, ilustrate de evanghelia de azi:

„Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă ?”

Diacon Nicolae Marinescu

Despre grijile vieții

/ bunavestiremontreal

Predică la Duminica a 3-a după Rusalii

„Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă.” (Matei VI, 33)

Pericopa evanghelică de astăzi face parte din Predica de pe Munte, acea cuvântare magistrală a Mântuitorului, care ocupă în Evanghelia după Matei nu mai puțin de trei capitole. Mahatma Ghandi spune despre ea: „Dacă creștinii ar respecta doar principiile enunțate în Predica de pe Munte, ar trebui să fie, toți, sfinți.”  În această predică, Mântuitorul ne-a dăruit rugăciunea Tatăl Nostru, cele 9 Fericiri, învățătura despre post, smerenie, iertare, iubirea aproapelui, milostenie și o re-interpretare a celor 10 porunci.

bisericalemnFragmentul de astăzi vorbește despre grijile vieții și atitudinea pe care trebuie să o avem față de ele. Cât de mult să ne preocupăm pentru mântuirea sufletului și cât pentru grijile inerente vieții de zi cu zi. Avem nevoie mai mult ca oricând de echilibru între acestea două. De aceea, evanghelia aceasta este foarte actuală pentru vremurile alerte în care trăim. O putem numi o lecție despre echilibru.

Conținutul pericopei poate fi împărțit în trei părți:

1. Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat.

Firea lucrurilor se măsoară după dispoziţia lăuntrică a sufletului, adică, aşa cum este fiecare, aşa îl judecă şi pe celălalt. Un om rău îi vede și pe cei din jurul său răi și îi arată cu degetul. Un om egoist îi consideră și pe ceilalți egoiști. Un om ascuns îi bănuiește și pe cei din jur de intenții ascunse.

Gândul și atitudinea noastră față de oamenii din jur trebuie să înceapă cu rugăciunea de la împărtășire: „Cred, Doamne și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, care ai venit în lume să mântuiești pe cei păcătoși … dintre care cel dintâi sunt eu.”

Cel ce a ajuns la adevărata rugăciune şi dragoste, acela nu-l deosebeşte pe cel drept de cel păcătos, ci îi iubeşte pe toţi la fel şi nu-i osândeşte, tot aşa cum face Dumnezeu, spune cuviosul Nichita, în Filocalie.

cerMaica Tereza din Calcutta spune: „dacă îi judeci pe oameni nu mai ai timp să îi iubești.”
Iubirea noastră trebuie să înceapă cu cei de aproape ai noștri și mai ales cu familia noastră. Mai mult ca oricând, familia a devenit o entitate fragilă. Pentru familie, nici un sacrificiu nu este prea mare. Pentru familie, să fim dispuși să iertăm cu timp și fără timp. Iar asta pentru că „nu există familia perfectă, așa cum nu există soțul perfect ori soția perfectă, ca să nu mai vorbim de soacra perfectă. Suntem doar noi, păcătoșii.”(Ep. Francisc)

2. Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?

Pe baza acestui text, unii se declară împotriva angajării creștinilor în viața de toate zilele a societății în care trăiesc, sub motiv că nu poți sluji lui Dumnezeu și grijilor lumești. Nimic mai fals!

Mântuitorul ne îndeamnă să muncim pentru a ne câștiga pâinea cea de toate zilele, acolo unde ne găsim, făcând meseria sau slujirea pe care ne-am ales-o. Acel îndemn „nu vă îngrijiți”, sau „nu vă îngrijorați” spune altceva: să nu trăim în alertă, în panică, în deznădejde cu gândul la ziua de mâine, ci să ne reamintim că El este cu voi, în efortul nostru: „ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.”

Noi românii spunem despre un om care muncește cinstit și își face un rost în viață că este gospodar. Un om plăcut lui Dumnezeu este un om gospodar, care își câștigă prin propriile eforturi pâine pentru el și familia sa, dar care Îi lasă și lui Dumnezeu un loc în eforturile sale. Omul gospodar știe că fără Dumnezeu nu poate face nimic. Își începe ziua de muncă cu Sfânta Cruce și o încheie cu o rugăciune de mulțumire.

3. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Dacă Îl avem pe Dumnezeu pe primul loc în agenda noastră zilnică, vom obține două lucruri: ne vom câștiga cele necesare traiului, dar mai mult, vom fi liniștiți în ființa noastră, pentru că Îl avem pe Dumnezeu deasupra. Gândul acesta ne poate proteja de grija excesivă și anxietatea atât de prezente în lumea modernă. Atâta vreme cât facem tot ce stă în puterea noastră pentru noi și familie, Dumnezeu va face restul.

DSC_1931Acest ultim verset se explică prin altul la fel de frumos, din Evanghelia după Luca XVII, 21: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.”

Ce frumos! Să gândim Împărăția lui Dumnezeu, acea destinație a călătoriei vieții noastre, nu ca pe un loc geografic, ci ca pe o realitate care se află deja în noi și așteaptă să fie descoperită. Din momentul botezului și cu fiecare Sfântă  Liturghie, Împărăția lui Dumnezeu este mai aproape de noi. Iar cu această apropiere, ne dăm seama că toate cele necesare acestei vieți sunt mai ușor de obținut când Îl luăm pe Dumnezeu ca început al eforturior noastre.

Diacon Nicolae Marinescu

Un om avea doi fii…

/ bunavestiremontreal

Predică la Duminica Fiului Rispitor

În cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă. (Luca, XV, 7)

Duminica de astăzi este dedicată unui păcătos. În fiecare an, fiul risipitor are cinstea de a fi pomenit în întreaga Biserică. A fost un erou ? Nu. Un inventator ? Un cărturar ? Un conducător ? Nu. Nu a fost nici măcar real. A fost un personaj dintr-o parabolă a Mântuitorului. Și atunci, de ce îl sărbătorim în fiecare an ?

Să vedem…

Fiul risipitor și-a cerut partea lui de avere și a plecat să o cheltuie într-o țară depărtată. A vrut independență, a vrut să asculte de voința lui, nu de a tatălui lui.

Neascultarea a fost primul păcat al omenirii. Adam nu a ascultat de porunca lui Dumnezeu și a pierdut paradisul. De aceea, pentru călugări, tăierea voii și ascultarea necondiționată sunt importante.

Nici nu a așteptat să moară tatăl lui, cum era firesc, ca să le împartă averea. Și-a luat ceea ce credea că i se cuvine și s-a dus în altă țară. Nu doar în alt oraș. Departe de casa și familia lui.

Se plictisea probabil cu viața simplă, liniștită. Voia altceva. Ceva ieșit din comun. Voia să experimenteze trăiri noi. Să mănânce mâncăruri noi. Să cânte și să joace pe muzică nouă. Să aibă distracții și prieteni noi.

Dar de câte ori lucrurile simple nu ne-au dat cele mai mari satisfacții ?

Nu avem nevoie să trăim pe propria piele păcatul ca să știm că el trebuie evitat. Avem mărturile atâtor sfinți și oameni simpli, în Viețile Sfinților, în Pateric, chiar în jurul nostru.

Nu trebuie să fii pește ca să înțelegi ce e acela un acvariu. Nu trebuie să ajungi în închisoare ca să îți dai seama că trebuie evitată. Nu ai nevoie să păcătuiești tu, ca să îți dai seama că păcatul trebuie ocolit cu orice preț.

După ce a risipit toată averea, „s-a făcut foamete mare în țara aceea…”

Foamea pe care o simțea fiul risipitor simbolizează foamea de Dumnezeu în afara credinței. Plecat din casa Tatălui nostru, care este Biserica, sufletul moare de foame.
Ajunsese la faliment material, moral și spiritual. Atât de jos, încât ar fi mâncat, de foame, și mâncarea porcilor pe care îi creștea.

Și apoi s-a întâmplat ceva minunat:

„Dar, venindu-și în fire … S-a ridicat”

Momentul cel mai frumos, al deciziei, al lucidității spirituale. Tânărul a spus: până aici ! Ajunge cu păcatul!

Acesta, iubiții noștri, este motivul pentru care îl sărbătorim astăzi pe fiul risipitor : Momentul când „și-a venit în fire”. A avut CURAJ. Ce virtute frumoasă: curajul !

Credeți că nu a avut îndoieli dacă tatăl său îl va ierta sau nu ? Nu s-a codit ? Ar fi putut cădea în deznădejde, dar nu a făcut-o. Pentru că nu există păcat așa de mare pe care Tatăl să nu îl poată ierta.

Încă departe fiind, tatăl a alergat înaintea lui. Dumnezeu vine în întâmpinarea noastră. Scurtează distanța dintre noi. Totul depinde de momentul deciziei.

hqdefaultCe face tatăl său, când îl vede:

  • „Îl cuprinde după gât și îl sărută”. Nu îl interesa ce făcuse. Important era că se întorsese acasă.
  • „Aduceți haina cea dintâi” … nu se referă la haina lui cea mai bună, ci haina de odinioară, pe care o purta când se afla încă acasă.
  • „Puneți inel în degetul lui”. Fiii aveau inel. Slugile nu. Arată prin asta că îl primește din nou ca fiu al lui.
  • „Puneți încălțăminte în picioare”. Oamenii liberi purtau sandale, pe când robii umblau desculți.
  • „Aduceți vițelul cel îngrășat”, cel ținut de oamenii înstăriți pentru ocazii speciale.

Ce frumos îi spune tatăl: pierdut era și s-a aflat, mort era și a înviat. Nu doar că s-a întors de departe. Ci că s-a întors din moarte la viață.

Tatăl nu îl pedepsește, deși ar fi meritat-o. Ar fi putut să îl primească în casa lui, dar să îl trateze ca pe un rob. Să îl învețe minte. Ar fi fost îndreptățit, ca părinte.

Dar nu de o dreptate rece avea nevoie fiul, ci de o bunătate caldă. Părintească. Tatăl ar fi putut fi drept, corect față de celălalt fiu, care îi fusese credincios. Dar a ales să fie bun. Pentru că, în ciuda faptelor lui reproșabile, fiul cel mic a avut pocăință. Și nu de pedeapsă are nevoie un păcătos, ci de îndreptare.

Nu întâmplător, duminica aceasta vine după cea a vameșului și a fariseului. Fariseul era, după regulile legii iudaice, un om drept. Chiar postea, dădea zeciuială și venea la templu. Era drept. Dar îi lipsea iertarea, bunătatea. Se uita cu dispreț la păcătosul de vameș, în loc să îi întindă o mână de ajutor. Vameșul era păcătos. Dar pocăința sa a fost adâncă. Și asta l-a mântuit.

Iubiți credincioși,
Spune Nicolae Steinhardt: „Când Dumnezeu pierde un suflet, e așa de trist, că nici îngerii nu Îi sunt de consolare.”

Toți oamenii greșim. Câștigă însă cel care are curajul să se ridice. Orice întoarcere de pe drumul păcatului este posibilă.

În cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă.

Altfel spus: Dumnezeu se bucură enorm pentru orice om care trăiește după voia Sa. Dar pentru un singur păcătos care se întoarce, Dumnezeu se bucură de o sută de ori mai mult.
Auziți aici: de o sută de ori mai mult !

Vă îndemn să aveți acel moment de iluminare pe care l-a avut fiul din parabola de astăzi. Să aveți înțelepciunea de a vedea ce e bine. Să aveți curajul de a spune: mă voi întoarce la tatăl meu. La Tatăl Nostru. Și El mă va ierta.
Amin.

Diacon Nicolae Marinescu