Mai-marilor Voievozi ai oștilor cerești

Predică la Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, 2016
Preot paroh Liviu Alexandrescu

„Mai-marilor Voievozi ai oștilor ceresti, rugămu-vă pe voi, noi, nevrednicii, ca prin rugăciunile voastre să ne acoperiți pe noi cu acoperământul aripilor măririi voastre celei netrupești, păzindu-ne pe noi, cei ce cădem cu deadinsul și strigăm: izbăviți-ne din nevoi, ca niște mai-mari peste puterile celor de sus.”

Iubiți credincioși !

În fiecare an, ziua de 8 Noiembrie este foarte bine cunoscută în credința noastră creștină ortodoxă, deoarece este consacrată cinstirii celor doi mari Arhangheli, Mihail si Gavriil. Cuvantul „înger” înseamnă „trimis”, iar cuvantul „arhanghel” inseamnă „mai mare peste ingeri”.

Serafimii cei cu câte șase aripi....

Serafimii cei cu câte șase aripi….

Așadar, Arhanghelii sunt așezați de Dumnezeu peste cetele îngerești, având misiunea cea mai înaltă, implinind voia Lui Dumnezeu pe pământ si ajută oamenilor să împlinească poruncile Lui. Ei au fost creați de Dumnezeu mai înainte de om și de lumea vazută, dar nu prin cuvânt, ci numai cât a gândit, Dumnezeu i-a și creat. Despre îngeri, Biserica ne invață că sunt „duhuri slujitoare”(Evrei, 1, 14), adică ființe fără de trupuri, slugi credincioase lui Dumnezeu și totodată prieteni și ocrotitori ai noștri, puși de Dumnezeu pe drumul anevoios de la leagăn  la patria cerească, la „Cerul si pamantul nou” ce vor să fie.

Sfântul Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, spune că îngerii se împart în nouă cete, fiecare având numele și misiunea sa. Cetele îngerești sunt împărțite în trei ierarhii sau grupe și anume:

  • ierarhia cea mai de sus, aproape de Preasfânta Treime, este formată din Serafimi, Heruvimi și Tronuri. Ei stau în jurul tronului lui Dumnezeu înconjurați în văpaie de foc și fac cunoscută voia Lui îngerilor de mai jos
  • ierarhia din mijloc este formata din Domnii, Puteri și Stăpânii, cum îi numește și Sfântul Apostol Pavel, vasul cel ales al lui Hristos. Ei domnesc peste îngerii de mai jos și stăpânesc puterile iadului și intreg Universul.
  • ierarhia cea mai de jos este formata din Începătorii, Arhanghelii și Îngeri. Acestia sunt cei mai aproape de oameni, cărora le fac cunoscută voia lui Dumnezeu și-i ajută să scape de cursele și atacurile îngerilor răi, adică de ispitele și amăgirile diavolilor.

Sfinții Arhangheli sunt în număr de șapte: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Gudiil si Varahiil. Dintre toți acestia, cei mai cunoscuți sunt Arhanghelii Mihail și Gavriil.

sf-arhanghel-mihail

Sf. Arhanghel Mihail

Arhanghelul Mihail este numit „puterea Lui Dumnezeu”‘ și are slujba de a păzi legea lui Dumnezeu și de a birui puterea vrăjmașilor. După ce Lucifer, cu ascultătorii săi, a „căzut ca un fulger din cer”, a devenit din arhanghel luminat, satană întunecată. Arhanghelul Mihail a strâns oștile cerești și le-a zis: „să stăm bine și să luăm aminte, noi cei ce suntem zidiți”. Aceasta este prima adunare a îngerilor.

Tot Arhanghelul Mihail este alături de Lot, din cetatea Sodomei și Gomorei, ferindu-l de pieirea cea prin foc și pucioasă și conduce poporul evreu la Țara Făgăduinței, în numele lui Dumnezeu. La sfarșitul lumii va suna din trâmbiță pentru Judecata de apoi și cu sabia de foc a dreptății va despărți într-o clipă pe drepți de păcătoși.

Sfântul Arhanghel Gavriil este împlinitorul unor porunci dumnezeiești de mare importanță pentru sufletele noastre. Lui i s-a încredințat vestea copleșitoare pentru îngeri și mai ales pentru oameni: întruparea Fiului lui Dumnezeu. El este interpretul către Dumnezeu al rugăciunilor Sfinților Părinți ai Maicii Domnului: Ioachim și Ana, precum se mai arată și preotului Zaharia și soției sale Elisabeta, întărindu-le nădejdea că vor avea ca urmaș pe Sfântul Ioan Botezătorul.

Bunavestire

SF. Arhanghel Gavriil dând Sfintei Fecioare Maria vestea nașterii Mântuitorului

Arhanghelul Gavriil este numit „bărbat-Dumnezeu” și aduce bunele vestiri de bucurie. El se prezintă Sfintei Fecioare Maria, ca sol al Dumnezeirii, aducându-i vestea nașterii lui Mesia. El este mesagerul păcii în lume și al buneivoirii intre toți oamenii și, în icoane, poartă un crin în mână.

Să nu uităm că Sfinții Arhangheli sunt cei dintâi mijlocitori între Dumnezeu și oameni, sunt păzitorii noștri, ai familiilor creștine, ai mamelor, văduvelor și orfanilor. Să ne străduim să trăim o viață cinstită, pentru a fi a aproape de îngeri, iar la judecată, ca martorii faptelor noastre, să ne ajute la mântuirea noastră.

Biserica ne îndeamnă să cinstim îngerii buni precum cinstim și sfinții, să le ascultăm șoaptele, să-i chemăm în ajutor și să rugăm fiecare pe Dumnezeu, să ne dea „înger de pace, credincios, îndreptător, păzitor sufletelor și trupurilor noastre”, iar celor care poarta aceste nume de îngeri, le dorim multă sănătate, lungime de zile și împlinirea sfintelor porunci ale lui Hristos Domnul, în veci. Amin !

Publicat în Panegirice | Etichetat ,

Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip

Predică la Cuvioasa Parascheva – 14 Octombrie

Preot Paroh Liviu Alexandrescu

Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip. Că luând crucea ai urmat lui Hristos. Și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta, și cu îngerii, împreună se bucură, Cuvioasă Maică Parascheva, duhul tău. (Troparul Cuvioasei)

Iubiți credincioși !

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxă de pretutindeni o prăznuieşte pe Cuvioasa Maică Parascheva. Această floare aleasă a Bisericii este cinstită în chip deosebit în Moldova, întrucât mai bine de 350 de ani, moaştele ei se găsesc la Iaşi, fiind izvor de binecuvântare pentru toţi cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlocitoare către Preamilostivul Dumnezeu.

sf-cuv-paraschevaCuvioasa Maică Parascheva a fost numită, mai cu seamă în Moldova „Sfânta Vineri”.

S-a născut în Epivata (azi Boiados), pe ţărmul Mării Marmara, în apropiere de Constantinopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci capitala Imperiului Bizantin. Părinţii ei, oameni de neam bun şi credincioşi, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în frica de Dumnezeu, îndemnând-o spre deprinderea faptelor bune, dar mai ales a postului, rugăciunii şi milosteniei. Un frate al ei, după ce a învăţat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie; a fost ales episcop în localitatea Madite.

La vârsta de zece ani, fiind fecioara într-o biserică, a auzit cuvântul evanghelic „Cine va vrea să vină după mine, să se lepede de sine şi să ia crucea sa şi aşa să vină după Mine” (Marcu 8, 34). Acest cuvânt a pătruns-o până în adâncul inimii, drept pentru care, ieşind din biserică, a împărţit săracilor hainele şi podoabele sale. Deşi era mustrată mereu de părinţi, ea de multe ori da săracilor hainele sale şi nu lua în seamă mustrarea făcută de aceştia. Aprinsă de dragostea Mirelui Ceresc, ea părăsi casa părintească şi se duse în pustie, unde se dărui postului, privegherii şi rugăciunii.

După ce a petrecut în pustie mulţi ani, într-o noapte, un înger a îndemnat-o să lase pustia şi să se întoarcă în locul său natal „că acolo ţi se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume către Dumnezeu pe care l-ai iubit”. Astfel, Sfânta a lăsat pustia şi a plecat spre Epivatul Traciei. Ajungând la Constantinopol, a intrat în biserica Vlaherna, închinată Născătoarei de Dumnezeu, unde s-a închinat Fecioarei, după care a mers la Ierusalim, la Locurile Sfinte, apoi în pustia Iordanului, unde a intrat într-o mănăstire de călugăriţe, unde a rămas până la vârsta de 25 de ani.

După aceasta, s-a întors în satul său, Epivatul Traciei, unde a mai trăit 2 ani, timp în care, prin trudă durere şi post continua să se înfrumuseţeze pentru Mirele Ceresc. În acest chip petrecând, „şi cu rugăciune stăruind, ea îşi dădu luminat sufletul în mâna lui Dumnezeu şi nimănui nu-i spuse de unde a fost şi cine este”.

Descoperirea trupului său neputrezit s-a făcut prin rânduiala divină, căci murind un corăbier şi săpându-se groapa pentru acesta, pe ţărmul mării, trupul Sfintei a fost aflat neputrezit şi plin de mireasmă. Trupul Sfintei a fost luat din acel loc şi dus în biserica Sfinţilor Apostoli din Epivat. Aici, moaştele au stat timp de aproape 200 de ani, până în jurul anului 1235, cand au fost strămutate de la Epivat la Târnovo, capitala Imperiului româno-bulgar. Aici moaştele au stat aproape 160 de ani, timp în care a fost alcătuită slujba Cuvioasei. De aici, moaştele Cuvioasei au fost duse la Belgrad, iar în 1521, după cucerirea Belgradului de către sultanul Suleiman, sfintele moaşte au fost strămutate la Constantinopol, unde au stat 120 de ani.

În anul 1641, după ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, cârmuitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu membrii  Sinodului au hotărât să-i ofere, drept recunoştinţă, moaştele Cuvioasei Parascheva. Racla cu cinstitele moaşte a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoţită de trei mitropoliţi greci (Ioanichie al Heracleei,  Partenie al Adrianopolului şi Teofan al Paleopatrei). Ajungând la Galaţi, apoi la Iaşi, au fost întâmpinate de Vasile Vodă Lupu, de mitropolitul Varlaam şi de episcopii de Roman şi Huşi, de cler şi credincioşi.

In ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaşte au fost aşezate în minunata biserică a Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, ctitoria domnitorului. Cinstitele moaşte au rămas aici până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lăcaş, din acest motiv fiind mutate în paraclisul mănăstirii. Dar în seara zilei de 26 decembrie 1888, după slujba Vecerniei, din neatenţie, a rămas aprinsă o lumânare din sfeşnicul de lângă racla din lemn în care erau aşezate cinstitele moaşte. Peste noapte sfeşnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era aşezată racla, arzând mocnit toată noaptea şi prefăcându-l într-o grămadă de cărbuni.

A doua zi dimineaţa, autorităţile de stat şi bisericeşti, preoţii şi credincioşii au constatat că cinstitele moaşte au rămas neatinse; încă o minune săvârşită prin puterea lui Dumnezeu. Mitropolitul Iosif Naniescu, a cercetat paraclisul, preaslăvind minunea dumnezeiască. Prefectul judeţului Iaşi, Leon Negruzzi, şi procurorul general al oraşului au consemnat în procese verbale cele întâmplate. Ridicate din mormanul de jar, moaştele Cuvioasei au fost adăpostite provizoriu în altarul paraclisului de la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi şi în curând strămutate în noua Catedrală mitropolitană din Iaşi, care fusese sfinţită cu puţin timp mai înainte, la 23 aprilie 1887. Aici se găsesc şi astăzi, fiind cinstite de obştea drept-credincioşilor moldoveni, care îi cer Sfintei Parascheva să mijlocească pentru ei înaintea tronului ceresc, venerând-o cu multă evlavie, ca pe o adevărată ocrotitoare a Moldovei.

Pentru noi, Cuvioasa Parascheva, este modelul multor cuvioase și sfinte ale neamului românesc, care au ținut flacăra credinței aprinsă în cele mai grele perioade din istorie, care au luat drumul mănăstirilor, tocmai pentru o viață
curată și pentru a putea fi mijlocitoare nouă catre Dumnezeu.

Dumnezeu să binecuvinteze pe toate credincioasele Bisericii și pe toți cei care duc o viață curată, aproape de Dumnezeu, în veci. Amin !

Publicat în Panegirice | Etichetat

Din toată inima

Duminica a XI-a după Rusalii – Pilda datornicului nemilostiv (Matei XVIII, 23-35)

Mulţumim Ţie pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deşi stau înaintea Ta mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri…

Acest fragment de rugăciune face parte dintr-un text mai amplu al Sfintei Liturghii, rostit în taină de preot, înainte de sfințirea darurilor. El ne arată măreția iubirii și îndurării lui Dumnezeu, care atât de frumos reies din evanghelia de astăzi, prin pilda datornicului nemilostiv.

Această parabolă a Mântuitorului a fost spusă ca răspuns la întrebarea Sfântului Apostol Petru: de câte ori să iertăm pe aproapele nostru care ne-a greșit ? Până la șapte ori ? Credincioșii Legii Vechi căutau clarificări matematice cu privire la îndatoririle lor față de aproapele: până la a câta casă distanță să consider pe cineva aproapele meu, de câte ori să iert, etc. Răspunsul Mântuitorului, însă, îl scoate din sfera cifrelor, căci îi spune să ierte „nu până la șapte ori, ci până la de șaptezeci de ori câte șapte”.

pilda-datornicului-nemilostivConținutul pildei este acesta: un slujitor îi era dator regelui său cu zece mii de talanți. A venit ziua socotelilor, și, neavând cu ce plăti, omul l-a rugat pe rege să îl amâne o vreme. Regele, însă, milostiv, i-a iertat toată datoria. Întorcându-se la casa sa, slujitorul a găsit pe unul din proprii lui datornici, care îi datora o sumă mult mai mică, de o sută de dinari. Respectivul l-a rugat să îl mai păsuiască, dar slujitorul nici nu a vrut să audă și l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria. Fapta aceasta a ajuns la urechile regelui, care l-a pedepsit pe slujitor pentru fapta lui, aruncându-l în închisoare. Și adaugă Mântuitorul la sfârșit:

„Tot așa și Tatăl meu Cel ceresc vă va face vouă dacă fiecare dintre voi nu va ierta greșelile fratelui său, din toată inima.”

Ca să vă faceți o idee despre sumele vehiculate în parabolă, talantul era o monedă de aur de mare valoare, iar zece mii de talanți însemna o sumă fabuloasă, de neînchipuit pentru un singur om. Dinarul, în schimb, era plata unui lucrător pentru o zi. Cei zece mii de talanți echivalau cu șaizeci de milioane de dinari, astfel că, dacă ar fi trebuit să muncească pentru datoria lui, slujitorul din parabolă ar fi avut nevoie de mai mult de o sută șaizeci de mii de ani.

După toate regulile financiare, omul nostru era insolvabil. Se afla în stare de faliment, iar amânarea pe care a cerut-o regelui nu l-ar fi ajutat cu nimic.

Suma aceasta ne mai arată un lucru: că suntem datori lui Dumnezeu și că ne este imposibil să plătim vreodată. Singura noastră șansă este ca Dumnezeu să ne ierte această datorie, cum s-a întâmplat cu slujitorul din parabola de azi.

În rugăciunea Tatăl nostru îi cerem lui Dumnezeu: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și și noi iertăm greșiților noștri”. Când iertăm, facem ca Dumnezeu, care șterge cu buretele greșelile noastre. El ne cere să iertăm pe toți cei care ne-au greșit, așa cum ne-a iertat și El pe noi și cum ne iartă la fiecare Sfântă Spovedanie. Fără părtinire, fără condiții, total, deplin.

Spun unii: îl iert, dar nu îl uit. Nu se poate să ierți pe cineva și să ții minte răul. Aceasta e doar o iertare de suprafață, care nu mântuiește sufletul. O coincidență frumoasă avem în limba engleză, unde cuvintele forgive (a ierta) și forget (a uita) sună atât de asemănător, încât par a fi înrudite. Chiar dacă nu gramatical, ele trebuie înrudite în faptele noastre. Nu degeaba părinții din Pateric pun mare valoare pe „ne-ținerea minte a răului”, ca o mare virtute. Cei care ne-au greșit au făcut-o fie din neștiință, din întunecarea de moment a sufletului, din repezeală, iar nu din răutate.

Și mai ales: să nu ne răzbunăm. Răzbunarea e arma prostului, spune un proverb. Răzbunarea e ușor de făptuit, chiar de către cei nevolnici. Iertarea însă e pentru firile puternice și sufletele nobile. Iertarea e o formă de milostenie, iar milostenia este o manifestare a iubirii. Iertând, împlinim prima și cea mai mare dintre porunci: iubirea aproapelui.

Cât de tristă e viața când porți ură în sufletul tău, când gândurile și sentimentele tale sunt roase de dorința de răzbunare ! Nu mai vezi bunătatea oamenilor din jur, faptele lor bune ci numai pe cele rele. Vezi jumătatea goală a paharului.

Iubiți credincioși,

Regele din parabola de astăzi i-a iertat slujitorului o sumă imensă. Să ne ducem cu gândul la un frumos verset din psalmi: „Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă ?” (Psalmul 115, 3). Omul din parabolă a cerut doar o amânare a datoriei, dar a primit cu mult mai mult: anularea ei. Așa face Dumnezeu și cu noi. Trebuie doar să Îi cerem.

DSC_0510Astăzi, Dumnezeu ne grăiește prin glasul Sfintei Liturghii: Eu v-am dat pe Însuși Fiul Meu ca să moară pentru iertarea păcatelor voastre, iar voi nu sunteți în stare să vă iertați unii altora micile greșeli.

Pentru un om cu adevărat nobil în caracter, să ierte pe aproapele său din toată inima e un lucru atât de ușor și folositor de suflet ! Spune Fericitul Augustin: „Suferiți de pe urma unui om rău ? Iertați-l, ca să nu fie astfel doi oameni răi!”

Cel mai simplu gest pe care îl putem face pe calea iertării și a împăcării este un simplu salut. Pe cel cu care ești certat, un simplu salut îl va sili, măcar din politețe, să salute la rândul lui. Și astfel se sparge gheața comunicării. Fă tu primul pas și Dumnezeu le va face pe celelalte. Salut, în limba latină și în limbile romanice, înseamnă mântuire. În franceză spunem „Pour le salut de nos âmes” (pentru mântuirea sufletelor noastre). Prin urmare, salutând pe cineva, îi dorim mântuire.

Iubiți credincioși,

Să purtăm permanent cu noi aceste două scurte rugăciuni:
Dimineața:

Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, între care cel dintâi sunt eu.

Iar seara, să mergem spre somn cu cuvintele psalmistului, ilustrate de evanghelia de azi:

„Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă ?”

Diacon Nicolae Marinescu

Publicat în Omilii | Etichetat ,

Bucuria de a fi cinstitori ai Maicii Domnului

Predică la praznicul Adormirii Maicii Domnului, 2016
Preot paroh Liviu Alexandrescu

Iubiți credincioși !
Încă din timpurile apostolice și până în zilele noastre, toți cei care L-au iubit cu adevărat pe Hristos, au cinstit-o și pe cea care L-a născut, L-a crescut și L-a îngrijit în timpul copilăriei Sale, adică pe Maica Domnului. Între bucuriile mari pe care le avem noi din credința noastră, este și bucuria de a fi cinstitori ai Maicii Domnului.

Fecioara Maria vine din familia dumnezeieștilor părinți, Ioachim și Ana, originari din Nazaretul Galileei. Ei ajunseră la adânci bătrâneți fără să aibă copii, dar nu-și pierduseră speranța, rugându-se permanent lui Dumnezeu să le dăruiască un urmaș. În încrederea lor, au mers până la retragerea în locuri singuratice, unde au postit, s-au rugat, au lăcrimat și și-au sfâșiat inima, până ce Dumnezeu le-a trimis răspuns prin îngeri, că cererea lor va fi primită. Așa s-a născut Maria, viitoarea Sfânta Fecioară Maria, care a fost aleasă de Dumnezeu să fie vasul ales, ce va purta în pântece și va naște pe Mântuitorul lumii, cum proorocise Isaia:

„Iată Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și va chema numele lui Emanuel”. (Isaia 7,14)

IMG_20160814_082728Așadar, Maica Domnului s-a născut prin rugăciune și toată viața ei a fost o rugăciune. Ea și acum se roagă neîncetat în bisericile noastre, împreună cu toți sfinții, pentru noi, pentru mamele și copiii noștri, pentru toți cei ce cred în Dumnezeu și iubesc poruncile Lui. Maica Domnului stă în genunchi înaintea Preasfintei Treimi și se roagă împreună cu îngerii și cu Apostolii pentru pacea lumii, pentru iertarea păcatelor și mântuirea tuturor oamenilor.
Maica Domnului este considerată al doilea cer sau a doua lume, cum zice Sfântul Ioan Damaschin. Prin ea s-a înnoit neamul omenesc, este Împărăteasa îngerilor, a sfinților și Maica noastră, a tuturor popoarelor pământului, a sufletului necăjit și întristat, care o cheamă în ajutor.

Maica Domnului a fost persoana aleasă de Preasfânta Treime, din toate popoarele pământului, ca cea mai curata și mai sfântă fecioară, din neamul lui Aaron după mamă și din neamul lui David după tată, aleasă din două seminții de frunte după trup. Nicolae Cabasila spune că dacă la crearea primului Adam, Tatăl se sfătuiește cu Fiul și cu Sfântul Duh, venirea la existență a Fiului lui Dumnezeu ca om, are loc după obținerea consimțământului cu totul liber al Sfintei Fecioare:,, Fie mie după cuvântul Tău!’’

Să o lăudam cu cântări duhovnicești, să cădem în genunchi înaintea sfintei ei icoane și să binecuvântăm pe aceea pe care îngerii o laudă în cer. Să o venerăm cu toată evlavia și cu toată dragostea, căci prin mijlocirile ei ne facem fii iubiți ai lui Dumnezeu, ne umplem de darurile cerești și ne curățim inimile mărturisind-o ca Maica lui Dumnezeu.

Să avem în ea desăvârșită încredere și s-o chemăm în ajutor în orice împrejurare, în timpul vieții noastre căci Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul ei cel Unul Născut, i-a dat cheia comorilor milostivirii Sale, ca Maicii lui Dumnezeu celei prea iubite și ea este atotputernică ca să ne ajute și să ne apere în nevoile și în necazurile noastre. Dar și noi să fim recunoscători și, mai ales, partea femeiască să-i urmeze vieții ei curate întru totul, cu sfințenie, modestie și mai ales, smerenie.

Să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate, pentru credința noastră, pentru Biserica noastră, pentru toate darurile Bisericii pe care le avem, să mergem înainte cu bucurie că suntem în Biserica în care Maica Domnului are locul ei, asemănător cu locul cel din rai.
Pentru aceasta, din adâncul ființei noastre să aducem preacinstire Maicii Domnului și să o rugăm, așa cum au rugat-o cu lacrimi, moșii și strămoșii noștri :

„Împărăteasa mea cea preabună, nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, prietena sărmanilor, folositoarea celor neputincioși și ocrotitoarea celor necăjiți; vezi nevoia și necazul meu. Ajută-mă că sunt neputincios, hrănește-mă ca pe un străin; știi apăsarea mea, ușurează-mă precum voiești, căci nu am alt ajutor afară de tine, nici altă grabnică folositoare, nici altă mângâiere, decât numai pe tine, o, Maică a lui Dumnezeu, ca să mă păzești și să mă acoperi în vecii vecilor, Amin”.

Publicat în Panegirice | Etichetat

O lecție de prietenie

Predică la Duminica a 6-a după Rusalii
(Matei IX, 1-8)

Evanghelia de azi este relatată de Sfântul Evanghelist Matei și reluată, cu unele nuanțe, de Marcu și de Luca. Este, prin urmare, un episod important din activitatea Mântuitorului.

Ne aflăm în Capernaum, orașul adoptiv al lui Iisus. El revine după o perioadă de propovăduire în cuprinsul țării. Este primit și ascultat de o mulțime de oameni. Printre ei, un om paralizat este purtat pe o targă de patru prieteni. Aceștia încearcă să își facă loc prin mulțime, ca să ajungă la Iisus, cu un singur scop: să Îl roage să le vindece prietenul.

vindecare-capernaumAici evangheliile dau detalii diferite, dar complementare. Matei spune că cei patru au venit pur și simplu la Iisus. Marcu și Luca spun că cei trei au făcut o spărtură în acoperiș, pentru că pe ușă nu se putea intra din pricina mulțimii. Au coborât apoi targa pe care se afla prietenul lor, prin gaura respectivă. Detaliile diferă: Marcu vorbește de o casă din lemn și pământ, cu acoperiș stil terasă, ca al unei case palestiniene, iar Luca vorbește de o casă din cărămidă, probabil un atrium, cu curte interioară și acoperișul deschis, specifică romanilor, pentru care el, de altfel a și scris Evanghelia. Frumos lucru cum evangheliștii adaptează detaliile povestirii zonei unde se aflau. Cum personalizează istorisirea.

Dar chiar dacă detaliile arhitectonice diferă, ceea ce urmează este relatat aproape mot-a-mot de toți trei evangheliștii: Iisus a apreciat pe prietenii blonavului:

„Văzând credința lor…”

A lor, nu a bolnavului.
Prietenii bolnavului sunt, prin urmare, personajele principale. Ei sunt purtătorii mesajului evangheliei de azi.

Nu ni se spune nimic despre cel de pe targă. Cine era, cum ajunsese așa. Poate că dusese un trai păcătos. Poate că era singur vinovat de boala lui. Poate că fusese un vameș care amărâse mulți oameni la viața lui și acum roata se întorsese și ajunsese la mila acelorași oameni. Dar un lucru e limpede: cei patru i-au fost alături din prietenie, nu din interes. Iar Mântuitorul a văzut asta. A apreciat prietenia lor față de cel bolnav, și le-a indeplinit cererea. De aceea, îndrăznesc să spun că evanghelia de azi este una despre prietenie.

Iubiți credincioși,

Nu știi niciodată cu adevărat prietenii de dușmani, până nu se rupe gheața. (Cugetări ale oamenilor nordului)

Un prieten adevărat e cel care completează lipsurile tale cu dragostea lui.
Un prieten adevărat nu îți spune minciuni comode, ci adevăruri incomode.
Un prieten adevărat este cel care riscă ceva, sacrifică ceva din el însuși pentru tine. Și cine spune asta: prietenul nostru cel mai bun, Însuși Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos. El nu doar a spus că „mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are, ca viața sa să și-o pună pentru prietenii săi”(Ioan XV, 13), dar a și făcut-o. Și-a dat viața Sa pentru noi, prietenii Săi.

pasipenisipLegea Vechiului Testament L-a prezentat pe Dumnezeu drept creator și judecător al lumii. Dar, prin Noul Testament, Fiul lui Dumnezeu ne invită să Îi vedem și o altă față. Aceea de prieten. Care e gata oricând să ne asculte, care ne acceptă așa cum suntem și care ne poartă pe targă atunci când suntem în suferință. „Care nu uită că și El a fost om pe pământ.” (Nicolae Steinhardt)

În Evanghelia de astăzi, Iisus i-a iertat bolnavului păcatele. Dar omul avea nevoie de o vindecare, nu de o spovedanie. Ce legătură au păcatele cu boala? Ei bine au. Iar dacă ați ascultat rugăciunile de la Sfântul Maslu, veți înțelege de ce. Sufletul și trupul se îmbolnăvesc împreună, suferă împreună și trebuie vindecate tot împreună.

Iubiții noștri,

Mântuitorul a făcut astăzi o minune. Dar minunile nu sunt lucruri ieșite din comun. Păcatele sunt. Minunile sunt doar întoarcerea la normalitate. De aceea sfinții au făcut minuni. Pentru că s-au întors de la păcat la starea cea fără de păcat. La starea de normalitate.

Fiecare persoană este însăși icoana lui Dumnezeu și merită iubită ca atare, cu o iubire simplă și dezinteresată. Numai cine iubește are dreptul să fie numit ființă umană.
Toată teologia duce la o singură concluzie:

„Iubiți-vă unul pe altul, așa cum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan XIII, 34).

Așa că vă îndemn să vă petreceți restul zilei amintindu-vă de prietenii voștri. Și nu mă refer la cei de care aveți nevoie. Ci la cei care au nevoie de voi. Spuneți-le că îi iubiți și că pot conta pe voi la nevoie, ca și cei patru prieteni din Evanghelia de azi. Amin.

Diacon Nicolae Marinescu

Publicat în Omilii | Etichetat , ,

Despre grijile vieții

Predică la Duminica a 3-a după Rusalii

„Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă.” (Matei VI, 33)

Pericopa evanghelică de astăzi face parte din Predica de pe Munte, acea cuvântare magistrală a Mântuitorului, care ocupă în Evanghelia după Matei nu mai puțin de trei capitole. Mahatma Ghandi spune despre ea: „Dacă creștinii ar respecta doar principiile enunțate în Predica de pe Munte, ar trebui să fie, toți, sfinți.”  În această predică, Mântuitorul ne-a dăruit rugăciunea Tatăl Nostru, cele 9 Fericiri, învățătura despre post, smerenie, iertare, iubirea aproapelui, milostenie și o re-interpretare a celor 10 porunci.

bisericalemnFragmentul de astăzi vorbește despre grijile vieții și atitudinea pe care trebuie să o avem față de ele. Cât de mult să ne preocupăm pentru mântuirea sufletului și cât pentru grijile inerente vieții de zi cu zi. Avem nevoie mai mult ca oricând de echilibru între acestea două. De aceea, evanghelia aceasta este foarte actuală pentru vremurile alerte în care trăim. O putem numi o lecție despre echilibru.

Conținutul pericopei poate fi împărțit în trei părți:

1. Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat.

Firea lucrurilor se măsoară după dispoziţia lăuntrică a sufletului, adică, aşa cum este fiecare, aşa îl judecă şi pe celălalt. Un om rău îi vede și pe cei din jurul său răi și îi arată cu degetul. Un om egoist îi consideră și pe ceilalți egoiști. Un om ascuns îi bănuiește și pe cei din jur de intenții ascunse.

Gândul și atitudinea noastră față de oamenii din jur trebuie să înceapă cu rugăciunea de la împărtășire: „Cred, Doamne și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, care ai venit în lume să mântuiești pe cei păcătoși … dintre care cel dintâi sunt eu.”

Cel ce a ajuns la adevărata rugăciune şi dragoste, acela nu-l deosebeşte pe cel drept de cel păcătos, ci îi iubeşte pe toţi la fel şi nu-i osândeşte, tot aşa cum face Dumnezeu, spune cuviosul Nichita, în Filocalie.

cerMaica Tereza din Calcutta spune: „dacă îi judeci pe oameni nu mai ai timp să îi iubești.”
Iubirea noastră trebuie să înceapă cu cei de aproape ai noștri și mai ales cu familia noastră. Mai mult ca oricând, familia a devenit o entitate fragilă. Pentru familie, nici un sacrificiu nu este prea mare. Pentru familie, să fim dispuși să iertăm cu timp și fără timp. Iar asta pentru că „nu există familia perfectă, așa cum nu există soțul perfect ori soția perfectă, ca să nu mai vorbim de soacra perfectă. Suntem doar noi, păcătoșii.”(Ep. Francisc)

2. Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?

Pe baza acestui text, unii se declară împotriva angajării creștinilor în viața de toate zilele a societății în care trăiesc, sub motiv că nu poți sluji lui Dumnezeu și grijilor lumești. Nimic mai fals!

Mântuitorul ne îndeamnă să muncim pentru a ne câștiga pâinea cea de toate zilele, acolo unde ne găsim, făcând meseria sau slujirea pe care ne-am ales-o. Acel îndemn „nu vă îngrijiți”, sau „nu vă îngrijorați” spune altceva: să nu trăim în alertă, în panică, în deznădejde cu gândul la ziua de mâine, ci să ne reamintim că El este cu voi, în efortul nostru: „ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.”

Noi românii spunem despre un om care muncește cinstit și își face un rost în viață că este gospodar. Un om plăcut lui Dumnezeu este un om gospodar, care își câștigă prin propriile eforturi pâine pentru el și familia sa, dar care Îi lasă și lui Dumnezeu un loc în eforturile sale. Omul gospodar știe că fără Dumnezeu nu poate face nimic. Își începe ziua de muncă cu Sfânta Cruce și o încheie cu o rugăciune de mulțumire.

3. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Dacă Îl avem pe Dumnezeu pe primul loc în agenda noastră zilnică, vom obține două lucruri: ne vom câștiga cele necesare traiului, dar mai mult, vom fi liniștiți în ființa noastră, pentru că Îl avem pe Dumnezeu deasupra. Gândul acesta ne poate proteja de grija excesivă și anxietatea atât de prezente în lumea modernă. Atâta vreme cât facem tot ce stă în puterea noastră pentru noi și familie, Dumnezeu va face restul.

DSC_1931Acest ultim verset se explică prin altul la fel de frumos, din Evanghelia după Luca XVII, 21: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.”

Ce frumos! Să gândim Împărăția lui Dumnezeu, acea destinație a călătoriei vieții noastre, nu ca pe un loc geografic, ci ca pe o realitate care se află deja în noi și așteaptă să fie descoperită. Din momentul botezului și cu fiecare Sfântă  Liturghie, Împărăția lui Dumnezeu este mai aproape de noi. Iar cu această apropiere, ne dăm seama că toate cele necesare acestei vieți sunt mai ușor de obținut când Îl luăm pe Dumnezeu ca început al eforturior noastre.

Diacon Nicolae Marinescu

Publicat în Omilii | Etichetat ,

Evanghelia – cea mai mare revoluție morală și religioasă din istoria lumii

Predică la Pogorârea Duhului Sfânt
Preot Paroh Liviu Alexandrescu

„Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor va da vouă, ca să fie cu voi în veci, adică Duhul Adevărului” (Ioan XIV,16-17)

Originea sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt (Cincizecimii)

Înainte de Înălțarea Sa la cer, Mântuitorul a poruncit ucenicilor Săi să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aștepte împlinirea făgăduinței Tatălui ceresc, adică primirea Duhului Sfânt: „Și iată, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu [pogorârea Duhului Sfânt], însă voi să rămâneți în cetate, până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24, 49).

Astfel, la 50 de zile de la Înviere şi la 10 zile de la Înălţarea Domnului la cer, a fost trimis pe pământ, în chip de limbi de foc, Duhul Sfânt Mângâietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, Care din Tatăl purcede, cum mărturisim în Simbolul de Credință. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvîrşi opera de răscumpărare şi mântuire a neamului omenesc, începută prin jertfa Sa de pe Cruce. De atunci, Sfântul Duh rămâne cu harul Lui in Biserică, păstrând Adevărul, cum spune Sfântul Apostol Pavel, că este „stâlp și temelie a Adevărului” (I Timotei 3, 15).

biserica_razeÎn ziua Cincizecimii se pune temelia primei Biserici văzute, a primei comunități creștine și începe, prin schimbarea Apostolilor din pescari simpli, noua lor misiune, de a-L mărturisi pe Dumnezeu, devenind cei mai devotați Apostoli și cei mai neînfricați misionari, cum n-a mai avut lumea niciodată. Toate acestea prin virtutea Harului primit de la Dumnezeu!

De aici, se poate vorbi despre lucrarea Sfântului Duh în Biserică. Biserica, aflată virtual în trupul lui Hristos, ia astfel ființă actual prin iradierea Duhului Sfânt din trupul Său, în celelalte ființe umane, fapt care începe la Rusalii, când Duhul Sfânt coboară peste apostoli, făcându-i primele mădulare ale Bisericii, primii credincioși în care se extinde puterea trupului pnevmatizat (plin de Duhul Sfânt) al lui Hristos. Fără Biserică, opera de mântuire a lui Hristos nu s-ar putea realiza. Paul Evdokimov zice: „În timpul lucrării pământesti a lui Hristos, relația dintre oameni și Duhul Sfânt nu se efectua decât prin și în Hristos. Dimpotrivă, după Cincizecime, relația cu Hristos nu se efectuează decât prin și în Duhul Sfânt.”

Relația dintre Duhul Sfânt și Biserică

Sf. Chiril al Alexandriei nu înțelege o prezență a lui Hristos printr-un reprezentant, ci consideră pe Duhul Sfânt ca Cel prin Care Hristos lucrează în credincioși și în Biserică. Lucrarea lui Dumnezeu comună Celor trei Persoane își are capăt tot în Duhul, așa după cum mâna este ultimul organ prin care puterea întregului corp omenesc se finalizează și se concretizează într-o faptă. Sfânta Treime împlinește împreună orice lucrare, dar lucrarea se concretizează într-un rezultat prin Duhul Sfânt.

Nimic nu se petrece în viața Bisericii fără Duhul Sfânt: faptele Bisericii, ca și faptele Apostolilor, sunt faptele Duhului Sfânt. În tradiția liturgică și spirituală ortodoxă, orice rugăciune, taină, laudă sau slujbă, începe cu invocarea Sfântului Duh, care nu este o simplă lucrare de ritual, ci se referă la însăși natura și scopul cultului creștin. Pentru Părinții Bisericii Răsăritene, vocația și misiunea Bisericii se identifică cu însăși rugăciunea ei de continuă înnoire a trimiterii Duhului Sfânt: „Doamne, Cel ce în ceasul al treilea ai trimis pe Preasfântul Tău Duh Apostolilor Tăi, pe acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoiește nouă celor ce ne rugăm Ție.” (Rugăciunea Epiclezei)

Rugăciunea pentru trimiterea Duhului Sfânt este rugăciunea creștină prin excelență, deoarece creștinii trăiesc cu certitudinea că nu există timp și spațiu fără prezența vie și venirea permanentă a lui Hristos cel înviat în Duhul Sfânt.

foto (1)

Iar Duhul, în chip de porumbel…

Sfântul Duh, Mângâietorul, Duhul Adevărului, este a treia persoană a Sfintei Treimi. El este consubstanțial, adică de aceeași ființă cu Tatăl și cu Fiul și egal cu Ei. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ne descoperă limpede această învățătură despre Duhul Sfânt. Astfel, Mântuitorul ne învață că Duhul Sfânt are ființa dumnezeiască de la Tatăl, prin purcedere: „Iar când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine.” (Ioan 15, 26).

Numele ce I se dau Duhului Sfânt

Duhul Sfânt se numeste „Mângâietorul” pentru că mângâie sufletele creştinilor când sunt pe pământ. El mângâie mamele care nasc şi cresc copii, mângâie pe copiii orfani, pe săraci, pe văduve, pe bătrîni şi pe toți bolnavii. Duhul Sfânt mângâie pe mucenicii care rabdă în chinuri şi îşi dau viaţa pentru Hristos, pe călugări şi pe slujitorii Bisericii, în timpul ispitelor care vin asupra lor de la oamenii cei răi.

Duhul Sfânt se numeşte „Duhul Adevărului” pentru că prin El se mărturiseşte şi se apără dreapta credinţă pe pământ, se întăresc dogmele ortodoxe, se vesteşte Sfânta Evanghelie în lume și păstrează nealterată mărturisirea că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul şi Judecătorul lumii.

Duhul Sfânt ne renaște prin Taina Sfântului Botez; prin El devenim, din oameni trupești, oameni duhovnicești. Prin El ne iartă Dumnezeu păcatele, când ne mărturisim. Prin Sfântul Duh, pâinea și vinul din Sfântul Potir devin Trupul și Sângele Mântuitorului nostru, cu care ne împărtășim. Prin El, trupurile noastre împreună cu sufletele devin biserici ale Dumnezeului Celui viu. Prin Duhul Sfânt, Sfinții Apostoli au izbutit să sădească în inimile oamenilor cea mai curată și cea mai luminoasă învățătură – Evanghelia dragostei și a păcii, cunoscută ca cea mai mare revoluție morală și religioasă din istoria lumii.

Lucrările Duhului Sfânt

Punctul culminant al acestor lucrări este Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hristos şi a unirii depline cu El, Taina împlinirii Bisericii ca Trup al lui Hristos şi a intrării ei în Împărăția lui Dumnezeu. La Sfânta Liturghie, Duhul Sfânt introduce realitatea eshatologică [de dincolo de timp] a Împărăției în istorie schimbând istoricitatea liniară în prezent. Trecutul şi viitorul sunt astfel unite într-o realitate unică şi indivizibilă realizându-se o sinteză a istoricului şi a eshatologicului.

Duhul Sfânt are în viața Bisericii un rol asemănător cu acela al sufletului în organizarea vieții noastre omenești. După cum sufletul dă viață și mișcare tuturor mădularelor, tot așa Duhul Sfânt dă viață și miscare, spre binele tuturor, mădularelor Sfintei Biserici, care suntem noi, creștinii.

El mângâie, luminează, inspiră, învață, însuflețește, întărește și sfințește pe toți credincioșii. El este Sfânt și sfințește viața noastră prin cele șapte Sfinte Taine. El este atotînțelept și bun și ne călăuzește viața prin cele șapte daruri ale Sale, care sunt: întelepciunea, înțelegerea, sfatul, puterea, cunoștința, evlavia și frica de Dumnezeu (Isaia 11, 1).

Sfintii Părinți au fixat învățătura despre Sfântul Duh, zicând ca Acesta purcede numai de la Tatăl. Sfântul Atanasie spune: „Sfântul Duh este din Tatăl, nu făcut, nici plăsmuit, nici născut, ci purces”. Dumnezeu și Tatăl, zice el, „este singur pricinuitor celor doi și nenăscut; iar Fiul din singur Tatăl, pricinuit și născut; iar Duhul din singur Tatăl, pricinuit și purces, iar prin Fiul în lume trimițându-se”. Iar Sfântul Ioan Damaschin spune: „Duhul cel Sfânt spunem că este din Tatăl și Îl numim Duh al Tatălui. Fiul și Sfântul Duh sunt din Tatăl, după cum raza și lumina sunt din soare”.

Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381) condamnă erezia pnevmatomahilor (cei care susțineau că Duhul Sfânt nu este o persoană a Sfintei Treimi) și au fixat învățătura ortodoxă despre persoana și dumnezeirea Duhului Sfânt. Sinodul a exclus din Biserică pe toți ereticii și ereziile împotriva Duhului Sfânt, anatematizându-i în canonul I. Principalii eretici condamnați la acest sinod ecumenic au fost: eunomienii, pnevmatomahii, sabelienii, marcelienii, fotinienii si apolinariștii.

Duhul Sfânt în Crez

În Simbolul Credinței noastre creștine (Crezul) noi mărturisim despre Sfântul Duh că este „Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce, împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit, Care a grăit prin prooroci”. El este veșnic, fără început și fără sfârșit, deoființă cu Tatăl și cu Fiul. El are în Sine toate atributele dumnezeirii și este prezent și activ în toate lucrările Sfintei Treimi îndreptate spre lume.

HDR1Dacă vrem să ştim tainele credinţei, să citim cărţile sfinte şi să cerem sfatul preoţilor, iar dacă vrem să vorbim limba îngerilor, să ne rugăm din inimă cu smerenie şi să lăudăm pe Dumnezeu. Duhul Sfânt este Cel care face prezentă, cu anticipare, însăși împărăția lui Dumnezeu. El este cel care leagă Biserica prezentă nu numai de comunitatea istorică a Apostolilor din ziua Cincizecimii, ci și de adunarea din „zilele de pe urma” în jurul Mielului (Apocalipsa 5 si 6). De la Cincizecime, epoca ecleziologică (viața de acum în Biserică) se întrepătrunde cu epoca eshatologică (viața viitoare), deoarece acolo unde Duhul Sfânt este prezent și lucrează, acolo împărăția lui Dumnezeu intră și se instalează în istorie.

Petre Țuțea spunea:

„Omul autonom, oricât ar explora viața și universul, nu are acces la adevăr, fără revelație, fiindcă se încurcă de adevărul adevărurilor, care este Dumnezeu. Daca nu există credință și nu există Dumnezeu, nu există Adevăr. Fără Dumnezeu, omul devine un animal rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.”

O comunitate creștină nu este deci o simplă adunare voluntară de indivizi izolați, ci o comuniune în Duhul Sfânt, care nu amestecă persoanele, nici nu le separă, ci le distinge și le unește, modelând astfel o spiritualitate euharistică și liturgică.

Mântuitorul trimite pe sfinții Săi Apostoli să boteze în numele Sfintei Treimi, să propovăduiască învățătura lui Dumnezeu, să continue activitatea Sa slujitoare și să-i asigure pe oameni că El va fi cu ei până la sfârșitul veacurilor: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19), „Iar Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac”. (Ioan 14,16).

Așadar, suntem binecuvântați cu Duhul Sfânt și vom rămâne cu El, atâta vreme cât mergem pe Calea lui Dumnezeu, împlinind poruncile Lui și rugându-ne mereu, zicând: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și pe toate le plinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre”.

Amin.

 

Publicat în Panegirice | Etichetat , , ,

Hristos a înviat !

SCRISOARE PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI 2016IPS_Nathaniel

+ NATHANIEL,
Din Mila lui Dumnezeu și Voia Poporului
Arhiepiscop de Detroit și al Episcopiei Ortodoxe Române din America și Canada, Biserica Ortodoxă în America

Iubitului nostru cler, monahilor și binecredincioșilor creștini ai
de Dumnezeu-păzitei noastre Episcopii, har, milă și pace de la Dumnezeu, iar de la noi părintească dragoste și arhierești binecuvântări,

HRISTOS A ÎNVIAT !

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos din morți este nucleul credinței creștine. Aceasta este vestea bună a Bisericii dintru început; și este aceeași și astăzi, și trebuie să fie până la a doua venire a Domnului.

Tot ceea ce noi credem, tot ceea ce noi învățăm, orice mărturisire rostim are Învierea ca punct de plecare. Importanța acestei mărturisiri nu poate fi deloc subestimată.

Primul martir al Bisericii, Sf. Ștefan, în rugăciunea de la uciderea sa cu pietre, a mărturisit zicând: „Doamne Iisuse, primește duhul meu … și Doamne, nu le socoti lor păcatul” (Fapte 7:59-60). Prin această simplă afirmație, el a confirmat credința sa, că Hristos este cu adevărat viu chiar după moartea Sa de pe cruce, și că El are puterea de a ierta păcatele.

Martorii acestor timpuri confirmă ceea ce era în inimile și pe buzele tuturor celor care îl urmau pe Hristos: faptul că El era viu și așezat pe tronul domniei Sale în ceruri; că El este atât Dumnezeu adevărat cât și Om desăvârșit. Aceasta este și mărturisirea Sf. Apostol Pavel, care a fost prezent la uciderea cu pietre a lui Sf. Ștefan:

„Iisus nu a murit numai pentru noi – Cel care a înviat, Cel ce şi este de-a dreapta lui Dumnezeu, Cel ce și mijloceşte pentru noi !” (Romani 8:34).

Comunitatea Bisericii primare a continuat să mărturisească Învierea Domnului Iisus Hristos cu mare putere, și mare har era peste ei toți (Fapte 4:33). Se adunau săptămânal de ziua Învierii și se rugau și cântau cu o singură inimă și într-un singur gând, și se împărtășeau dintr-o pâine și un potir, ca un singur trup.

Astăzi, mii de ani mai târziu, Biserica, adică comunitatea credincioșilor, încă face același lucru: mărturisește pe Domnul cel Înviat și se împărtășește cu Trupul și Sângele Său. Ne adunăm împreună în biserici cel puțin o dată în fiecare săptămână, pentru a confirma credința noastră în Domnul Iisus Hristos și Învierea Sa din morți. Toți de fapt ar trebui să se apropie de Sfântul Altar pentru a primi Cinstitele Darurile date nouă, adică Sfânta Împărtășanie: viața veșnică.

DSC_1931Uneori, ne mai răcim; și cam uităm făgăduințele pe care Dumnezeu ni le-a făcut. Viața noastră de zi cu zi este umplută cu grijile și greutățile acestei lumi și preocuparea pentru mâine. Dar cu adevărat, cu toții avem nevoie de sărbătorirea săptămânală, duminica, a Învierii Domnului; dar și mai mult avem nevoie în special marea prăznuire a Sfintelor Paști din fiecare an, care ne aduce aminte de puterea lui Dumnezeu și de făgăduința Sa de a veni din nou întru slavă.

Domnul a promis pe Duhul Sfânt tuturor celor care primesc sfântul botez. Însuși Domnul Hristos a promis că El este cu noi până la sfârșitul veacurilor. Astfel, fiecare om, în fiecare epocă, poate fi sigur că mărturia ucenicilor din Biserica primară este aceeași și astăzi în Biserică, și că fiecare om trebuie să audă și să primească această „veste bună” și să trăiască prin ea.

Pentru cei care au nevoie de încurajare despre această „veste bună”, să ascultăm cuvintele Sf. Apostol Petru:

„pe Care-L iubiţi fără să-L fi văzut; întru Carele crezând fără ca încă să-L vedeţi, bucuraţi-vă cu bucurie de negrăit şi preamărită, dobândind sfârşitul credinţei voastre: mântuirea sufletelor” (1 Petru 1: 8-9).

Sa lăsăm aceste cuvinte să fie călăuza noastră pentru aceste zile preamărite când prăznuim Învierea Domnului nostru. Să fie, de asemenea, o continuă aducere aminte a noastră, că Învierea lui Hristos este cheia spre mântuirea sufletelor noastre și a vieții noastre veșnice.

Hristos a înviat ! Adevărat a înviat !

Fie ca Învierea Domnului să vă aducă toate binecuvântările cerești făgăduite și împlinite prin venirea Domnului nostru pe pământ !

+ NATHANIEL, Arhiepiscop

Publicat în Pastorale | Etichetat , ,

Bunavestire deschide porţile bucuriei

Preot paroh Liviu Alexandrescu

Una dintre sărbătorile apropiate sufletului nostru din aceasta perioadă, este ziua de Bunavestire, atât pentru faptul că îngerul Gavriil i-a dat vestea cea buna Fecioarei Maria de a naşte pe Mântuitorul, cât şi pentru că acest Praznic, a fost ales ca Hram al Catedralei noastre.

Bunavestire face parte din sărbătorile împărăteşti ale Preacuratei Fecioare. Această sărbătoare deschide porţile bucuriei celor ce au aşteptat din veacuri venirea Lui Mesia şi reprezintă începutul drumului de răscumpărare, pe care Dumnezeu îl deschide omului.

IMG_20160326_120419Arhanghelul Gavriil se arată Fecioarei Maria în chip real, ca trimis al lui Dumnezeu, aducând vestea cea bună : „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Duhul Sfânt se va pogori peste tine li puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi sfântul care se va naşte din tine, Fiul Lui Dumnezeu se va chema” . Într-adevăr, mare este această taină, o „taină ascunsă de veacuri şi de îngeri nestiută” (Col. I, 26), fiind prima zi de întalnire a Lui Dumnezeu cu oamenii, după atâtea veacuri de izolare.

Ziua de astăzi este cea mai sfântă din toate veacurile, căci aduce bucurie si vesteşte mântuirea în toata lumea. Astăzi, Dumnezeu a căutat cu mila şi cu îndurare din cer spre pământ şi a auzit suspinurile strămoşilor noştri şi plângerea tuturor celor ce se chinuiau în iad, de la începutul lumii. Maica Domnului este „mai cinstita decat heruvimii şi mai mărită fară de asemanare decât serafimii”, deoarece prin viaţa ei curată şi sfântă, a fost ,,aleasa cerului” de a naşte pe Fiul Lui Dumnezeu.

Prin Maica Domnului s-a coborât Dumnezeu pe pământ. Fecioara Maria este o scară care leagă cerul cu pământul. De aceea, îi adresăm rugăciunile noastre fierbinţi şi o rugăm să mijlocească pentru noi, înaintea fiului ei şi Dumnezeului nostru. Pe de altă parte ne bucurăm de prăznuirea hramului bisericii noastre.

Hramul împlineşte acelaşi rol în viaţa bisericii, ca şi îngerul păzitor în viaţa particulară a credincioşilor. El este paznicul bisericii, este primul care se îngrijeşte de soarta ei, o apără de tot felul de necazuri şi ocroteşte pe toţi credincioşii care vin să se roage şi să se închine în ea.

Hramul este prilej de rugăciune, de bucurie şi mulţumire Lui Dumnezeu şi Maicii Sale, pentru toate binefacerile pe care le primim de la ei. Hramul ne adună pe toti laolaltă, de la cel mai mic pâna la cel mare, de la cei vii pana la cei care nu mai sunt între noi, în fiecare an, ajungând până la originea lui şi anume pentru Catedrala noastră, până la anul 1918.

Cu această ocazie, Catedrala noastră vă aşteaptă cu drag si în anul acesta, pentru a ne împărtăşi din bucuriile duhovniceşti şi a fi alături de noi la agapa frăţească, dovedind aceeaşi fraternitate între noi, ca unii ce avem aceeași părinți cereşti.

Dumnezeu să ne ajute !

Publicat în Predici | Etichetat , ,

Un om avea doi fii…

Predică la Duminica Fiului Rispitor

În cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă. (Luca, XV, 7)

Duminica de astăzi este dedicată unui păcătos. În fiecare an, fiul risipitor are cinstea de a fi pomenit în întreaga Biserică. A fost un erou ? Nu. Un inventator ? Un cărturar ? Un conducător ? Nu. Nu a fost nici măcar real. A fost un personaj dintr-o parabolă a Mântuitorului. Și atunci, de ce îl sărbătorim în fiecare an ?

Să vedem…

Fiul risipitor și-a cerut partea lui de avere și a plecat să o cheltuie într-o țară depărtată. A vrut independență, a vrut să asculte de voința lui, nu de a tatălui lui.

Neascultarea a fost primul păcat al omenirii. Adam nu a ascultat de porunca lui Dumnezeu și a pierdut paradisul. De aceea, pentru călugări, tăierea voii și ascultarea necondiționată sunt importante.

Nici nu a așteptat să moară tatăl lui, cum era firesc, ca să le împartă averea. Și-a luat ceea ce credea că i se cuvine și s-a dus în altă țară. Nu doar în alt oraș. Departe de casa și familia lui.

Se plictisea probabil cu viața simplă, liniștită. Voia altceva. Ceva ieșit din comun. Voia să experimenteze trăiri noi. Să mănânce mâncăruri noi. Să cânte și să joace pe muzică nouă. Să aibă distracții și prieteni noi.

Dar de câte ori lucrurile simple nu ne-au dat cele mai mari satisfacții ?

Nu avem nevoie să trăim pe propria piele păcatul ca să știm că el trebuie evitat. Avem mărturile atâtor sfinți și oameni simpli, în Viețile Sfinților, în Pateric, chiar în jurul nostru.

Nu trebuie să fii pește ca să înțelegi ce e acela un acvariu. Nu trebuie să ajungi în închisoare ca să îți dai seama că trebuie evitată. Nu ai nevoie să păcătuiești tu, ca să îți dai seama că păcatul trebuie ocolit cu orice preț.

După ce a risipit toată averea, „s-a făcut foamete mare în țara aceea…”

Foamea pe care o simțea fiul risipitor simbolizează foamea de Dumnezeu în afara credinței. Plecat din casa Tatălui nostru, care este Biserica, sufletul moare de foame.
Ajunsese la faliment material, moral și spiritual. Atât de jos, încât ar fi mâncat, de foame, și mâncarea porcilor pe care îi creștea.

Și apoi s-a întâmplat ceva minunat:

„Dar, venindu-și în fire … S-a ridicat”

Momentul cel mai frumos, al deciziei, al lucidității spirituale. Tânărul a spus: până aici ! Ajunge cu păcatul!

Acesta, iubiții noștri, este motivul pentru care îl sărbătorim astăzi pe fiul risipitor : Momentul când „și-a venit în fire”. A avut CURAJ. Ce virtute frumoasă: curajul !

Credeți că nu a avut îndoieli dacă tatăl său îl va ierta sau nu ? Nu s-a codit ? Ar fi putut cădea în deznădejde, dar nu a făcut-o. Pentru că nu există păcat așa de mare pe care Tatăl să nu îl poată ierta.

Încă departe fiind, tatăl a alergat înaintea lui. Dumnezeu vine în întâmpinarea noastră. Scurtează distanța dintre noi. Totul depinde de momentul deciziei.

hqdefaultCe face tatăl său, când îl vede:

  • „Îl cuprinde după gât și îl sărută”. Nu îl interesa ce făcuse. Important era că se întorsese acasă.
  • „Aduceți haina cea dintâi” … nu se referă la haina lui cea mai bună, ci haina de odinioară, pe care o purta când se afla încă acasă.
  • „Puneți inel în degetul lui”. Fiii aveau inel. Slugile nu. Arată prin asta că îl primește din nou ca fiu al lui.
  • „Puneți încălțăminte în picioare”. Oamenii liberi purtau sandale, pe când robii umblau desculți.
  • „Aduceți vițelul cel îngrășat”, cel ținut de oamenii înstăriți pentru ocazii speciale.

Ce frumos îi spune tatăl: pierdut era și s-a aflat, mort era și a înviat. Nu doar că s-a întors de departe. Ci că s-a întors din moarte la viață.

Tatăl nu îl pedepsește, deși ar fi meritat-o. Ar fi putut să îl primească în casa lui, dar să îl trateze ca pe un rob. Să îl învețe minte. Ar fi fost îndreptățit, ca părinte.

Dar nu de o dreptate rece avea nevoie fiul, ci de o bunătate caldă. Părintească. Tatăl ar fi putut fi drept, corect față de celălalt fiu, care îi fusese credincios. Dar a ales să fie bun. Pentru că, în ciuda faptelor lui reproșabile, fiul cel mic a avut pocăință. Și nu de pedeapsă are nevoie un păcătos, ci de îndreptare.

Nu întâmplător, duminica aceasta vine după cea a vameșului și a fariseului. Fariseul era, după regulile legii iudaice, un om drept. Chiar postea, dădea zeciuială și venea la templu. Era drept. Dar îi lipsea iertarea, bunătatea. Se uita cu dispreț la păcătosul de vameș, în loc să îi întindă o mână de ajutor. Vameșul era păcătos. Dar pocăința sa a fost adâncă. Și asta l-a mântuit.

Iubiți credincioși,
Spune Nicolae Steinhardt: „Când Dumnezeu pierde un suflet, e așa de trist, că nici îngerii nu Îi sunt de consolare.”

Toți oamenii greșim. Câștigă însă cel care are curajul să se ridice. Orice întoarcere de pe drumul păcatului este posibilă.

În cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă.

Altfel spus: Dumnezeu se bucură enorm pentru orice om care trăiește după voia Sa. Dar pentru un singur păcătos care se întoarce, Dumnezeu se bucură de o sută de ori mai mult.
Auziți aici: de o sută de ori mai mult !

Vă îndemn să aveți acel moment de iluminare pe care l-a avut fiul din parabola de astăzi. Să aveți înțelepciunea de a vedea ce e bine. Să aveți curajul de a spune: mă voi întoarce la tatăl meu. La Tatăl Nostru. Și El mă va ierta.
Amin.

Diacon Nicolae Marinescu

Publicat în Omilii | Etichetat , ,