Duminica părinților

Predică la Duminica a VII-a după Paști,
a părinților de la Sinodul I Ecumenic

„Cea dintâi datorie și cea mai mare grijă a credinciosului în viață este grija de mântuirea sufletului său.”

Iubiți credincioși,

Cu această propoziție începe cartea numită Învățătura de credință creștină ortodoxă, sau, pe scurt, Catehismul. Această carte, este, pentru creștinul ortodox, a doua după Sfânta Scriptură. Ea este ghidul de zi cu zi al credinciosului și poate fi numită, pe drept cuvânt, manualul de utilizare al credinței ortodoxe.

catehismRădăcinile acestei cărți merg adânc în istorie. O istorie marcată de rugăciunile sfinților, de cugetările teologilor și de sângele martirilor.

Ne aflăm în secolul al IV-lea, în Imperiul Roman de Răsărit, numit și Bizantin. S-a încheiat o lungă perioadă de persecuții împotriva creștinilor, profesate de împărații romani, începând de la Nero (54-58) și culminând cu Dioclețian (284-305). Actualul împărat este nimeni altul decât Constantin cel Mare, omul providențial care a oprit aceste persecuții prin Edictul de la Milan, un decret care garanta tuturor religiilor, deci inclusiv celei creștine, libertate de exprimare și de cult. Biserica creștină își vindeca rănile, își reclădea bisericile, își îngropa morții și își sanctifica martirii. Este totodată o perioadă în care teologia își stabilea punctele cardinale.

În această atmosferă a apărut o învățătură numită arianism. Preotul Arie din Alexandria Egiptului și cei dimpreună cu el, susțineau că:

  • Dumnezeu-Tatăl este singurul  necreat si nenăscut
  • Fiul e  creat din vointa Tatălui, dar nu din ființa Lui
  • Fiul este superior îngerilor și omului, dar inferior lui Dumnezeu-Tatăl

Era o doctrină destul de subtilă, pentru că nu nega dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, ci doar deoființimea  Lui cu Tatăl, numindu-l asemănător ca ființă cu Tatăl.

În vremea aceea, adevărurile de credință nu încă nu erau definitivate, cum sunt astăzi. Teologia era încă la început. Se făceau tatonări, căutări. A fost nevoie să se inventeze cuvinte noi, care să exprime mai bine relația dintre persoanele Sfintei Treimi, cum ar fi acela de homoousion: deoființă, sau consubstanțial.

Problema lui Arie a fost nu greșeala teologică. Au mai greșit și alții. Problema lui Arie și a susținătorilor lui a fost încăpățânarea, refuzul de a părăsi erezia.

În anul 325, controversa între ortodocși și arianiști ajunsese suficient de gălăgioasă, încât împăratul Constantin cel Mare a convocat o adunare a episcopilor în orașul Niceea, din Asia Mică (Turcia de azi). Această adunare s-a numit Primul Sinod Ecumenic.

Ședința inaugurală s-a ținut cam pe această vreme, pe 20 mai, anul 325. Sinodul a durat trei luni, iar la lucrări au participat nu mai puțin de 318 părinți din tot Imperiul: episcopi, preoți și chiar monahi. Însuși împăratul a ținut discursul de deschidere, pentru că își dorea unitate în Biserică, așa cum dobândise unitatea în imperiu.

Participanții la sinod au respins învățătura lui Arie și au hotărât ca învățătura cea dreaptă să fie schematizată într-un Simbol de Credință. Acesta este prima parte a Crezului pe care îl rostim cu toții astăzi, și anume până la cuvintele „Și întru Duhul Sfânt”. A doua parte avea să fie alcătuită la al doilea Sinod ecumenic, cincizeci și șase de ani mai târziu.

Crezul este deci rostit fără întrerupere, dar și fără schimbare, de șaisprezece secole.

Iubiți credincioși,

sf-nicolae-9

Sfântul Nicolae

Nume mari din calendarul nostru au contribuit la alcătuirea acestui Crez: Sfântul Alexandru al Alexandriei, sfântul Atanasie, diaconul său și viitorul episcop, sfântul Spiridon al Trimitundei, făcătorul de minuni, Sfântul Nicolae, Eusebiu al Cezareei, Pafnutie Egipteanul, Osius de Cordoba (Spania) precum și doi episcopi de pe teritoriul de azi al României: Marcu de Tomis și Teofil al goților (zona Buzăului).

Discuțiile teologice și stabilirea dreptei credințe au fost uneori încordate. Sfântul Nicolae, în ciuda blândeții care îl caracteriza, și-ar fi ieșit din fire l-ar fi pălmuit pe ereticul Arie în fața tuturor. Gestul, însă, l-a costat pe bunul ierarh, căci ceilalți au fost nevoiți să-l sancționeze, luându-i cinstea arhieriei.

Maica Domnului s-a arătat, însă, unuia dintre părinții îmbunătățiți și le-a poruncit să îi dea Sfântului omoforul arhieresc înapoi, pentru că bine-primită a fost înaintea Domnului râvna alesului Său. De aceea, pe unele icoane ale sfântului Nicolae e zugravită Maica Domnului, dându-i omoforul arhieriei înapoi.

De  numele sfântului Spiridon este legată o altă minune: văzând că Arie refuză să accepte că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt pot fi, toți trei, unul și același Dumnezeu, a luat o cărămidă și a strâns-o în mână, până când aceasta s-a descompus în părțile ei componente: pe la un capăr a ieșit foc, pe la altul a curs apă, iar în mână a rămas pământul. Aceasta este o emblemă a sfântului Spiridon și este zugrăvită în icoanele sale.

sf-spiridon

Sfântul Spiridon

Datorită părinților de la Sinodul I Ecumenic și, după ei, de la celelalte sinoade ecumenice, creștinismul este astăzi ceea ce este. Iată de ce Crezul este rostit astăzi de orice candidat la botez, sau, dacă e mic de vârstă, este rostit de naș, în numele lui. Acceptarea învățăturilor din Simbolul de Credință e o condiție a primirii botezului.

Iar Catehismul nu este altceva decât dezvoltarea, sub formă de întrebări și răspunsuri, a Crezului.

Și ce lucru mai frumos pentru cinstirea Sfinților Părinți, decât acesta: orice slujbă ortodoxă se termină cu formula: „Pentru rugăciunile sfinților părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin

Diacon Nicolae Marinescu

Acest articol a fost publicat în Omilii și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.