Întemeierea Bisericii

iunie 3, 2018 / bunavestiremontreal

„Și iată, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu, (Pogorârea Duhului Sfânt).Voi însă voi să rămâneți în cetate, până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus’’(Luca 24, 49)

Iubiți frați!

Biserica este instituția întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos prin Întruparea Sa, ca urmare a refacerii comuniunii dintre om și Dumnezeu. Începutul refacerii comuniunii are loc la Întruparea Domnului Hristos, iar Biserica ia ființă sub forma nevăzută, harică, la momentul Jertfei de pe Cruce și al Învierii Sale, moment care reface legătura pierdută de primii oameni, Adam și Eva.

Ca să înțelegem identitatea noastră cu Dumnezeu, trebuie să explicăm ce înseamnă mântuirea obiectivă și mântuirea subiectivă a omului.

Mântuirea obiectivă a omului este un dar de la Dumnezeu, oferit prin Jertfa Mântuitorului (atributul Domnului Hristos) : „Căci în har sunteți mântuiți, prin credință și aceasta nu e de la voi; este darul Lui Dumnezeu. Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni”(Efeseni 2,8-10) Mântuitorul Hristos a deschis calea lucrării harului in sufletele oamenilor.

Mântuirea subiectivă, (atributul personal) este lucrarea împlinită de fiecare creștin, prin libera sa conlucrare cu harul, prin credință și fapte bune.

Omul este dator să continue urcușul duhovnicesc și să nu considere că mântuirea obiectivă este suficientă pentru mântuirea lui. Iubirea Lui Dumnezeu coboară sau se ridica după puterea credinței sau a faptelor bune ale noastre, în funcție de treptele desăvârșirii personale.

Așadar, Biserica ia ființă prin Mântuitorul Hristos. Dumnezeu a devenit om ca omul să se îndumnezeiască. Biserica repeta drumul Lui Hristos spre Înviere.

„Însuși Hristos repeta drumul în oameni, cu oameni și prin oameni, acest drum spre înviere, dându-le și lor puterea să o facă” (părintele Stăniloaie)

La Pogorârea Duhului Sfânt, are loc întemeierea Bisericii văzute, când se coboară Duhul Sfânt peste Sfinții Apostoli și încep să propovăduiască cuvântul Lui Dumnezeu, la toate neamurile prezente în Ierusalim, făcându-i primele mădulare ale Bisericii, primii credincioși în care se extinde puterea trupului pnevmatizat al lui Hristos. Duhul Sfânt S-a coborât asupra Sfinților Apostoli, asupra oamenilor sfinți, pentru a putea face cunoscută Evanghelia Lui Hristos la toate neamurile.

Duhul Sfânt a dat Sfinților Apostoli darul vorbirii în limbi, pentru ca acesta le era de trebuință la vremea aceea. Mai târziu, Duhul Sfânt a revărsat în ei: darul facerii de minuni, darul înțelepciunii, darul profeției, al răbdării, darul dragostei de Dumnezeu și de oameni. Sfântul Simeon Noul Teolog, spune: „Precum o lampă, având feștilă și ulei, rămâne în întuneric până e aprinsa cu foc, așa și sufletul e stins și întunecat până ce nu-l aprinde harul Sfântului Duh”.

Sfântul Nicolae Velimirovici spune că : „de la Adam până la Hristos, sufletele oamenilor au rămas depărtate și înghețate; Domnul Hristos le-a adus aproape de Dumnezeu Tatăl iar Duhul Sfânt le-a încălzit, precum soarele primăvara”.

Sfânta Biserica este cel mai măreț, mai sfânt și mai de trebuință așezământ al Lui Dumnezeu pe pământ. Unde este Biserica este și Duhul Sfânt. Așa precum S-a odihnit Duhul Sfânt asupra lui Hristos și a rămas nedespărțit de El, tot așa se odihnește Duhul Sfânt asupra Bisericii și rămâne nedespărțit de ea.

Sfântul Pavel ne spune că : „Au doară nu știți că trupul vostru este Templu al Duhului Sfânt?” (1Cor.6,19) „Dacă trăim în Duhul în Duhul să și umblăm!” (Gal. 5, 25)

Iubiți credincioși!

,,Fără Biserică nu există mântuire!”, spune Sfântul Ciprian.

Afară de Biserica întemeiată de Hristos, nu există mântuire. Fără Biserică nu există slujirea Lui Dumnezeu, slujitorii Lui Dumnezeu sau împărtășirea cu Sfintele Taine, prin harul Duhului Sfânt.

„În Biserica slavei Tale stând, în ceruri a sta ni se pare, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ești ușă cerească” (slujba Utreniei)

În Biserică ne întâlnim cu sfinții, cu Maica Domnului, „Maica spirituală a poporului român”, cum spune poetul Eminescu și mai ales cu Sfânta Treime în totalitate, cum spune cântarea Sfintei Liturghii : „Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea Lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toți, în veci. Amin!”

Evanghelia – cea mai mare revoluție morală și religioasă din istoria lumii

iunie 19, 2016iunie 20, 2016 / bunavestiremontreal

Predică la Pogorârea Duhului Sfânt
Preot Paroh Liviu Alexandrescu

„Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor va da vouă, ca să fie cu voi în veci, adică Duhul Adevărului” (Ioan XIV,16-17)

Originea sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt (Cincizecimii)

Înainte de Înălțarea Sa la cer, Mântuitorul a poruncit ucenicilor Săi să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aștepte împlinirea făgăduinței Tatălui ceresc, adică primirea Duhului Sfânt: „Și iată, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu [pogorârea Duhului Sfânt], însă voi să rămâneți în cetate, până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24, 49).

Astfel, la 50 de zile de la Înviere şi la 10 zile de la Înălţarea Domnului la cer, a fost trimis pe pământ, în chip de limbi de foc, Duhul Sfânt Mângâietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, Care din Tatăl purcede, cum mărturisim în Simbolul de Credință. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvîrşi opera de răscumpărare şi mântuire a neamului omenesc, începută prin jertfa Sa de pe Cruce. De atunci, Sfântul Duh rămâne cu harul Lui in Biserică, păstrând Adevărul, cum spune Sfântul Apostol Pavel, că este „stâlp și temelie a Adevărului” (I Timotei 3, 15).

În ziua Cincizecimii se pune temelia primei Biserici văzute, a primei comunități creștine și începe, prin schimbarea Apostolilor din pescari simpli, noua lor misiune, de a-L mărturisi pe Dumnezeu, devenind cei mai devotați Apostoli și cei mai neînfricați misionari, cum n-a mai avut lumea niciodată. Toate acestea prin virtutea Harului primit de la Dumnezeu!

De aici, se poate vorbi despre lucrarea Sfântului Duh în Biserică. Biserica, aflată virtual în trupul lui Hristos, ia astfel ființă actual prin iradierea Duhului Sfânt din trupul Său, în celelalte ființe umane, fapt care începe la Rusalii, când Duhul Sfânt coboară peste apostoli, făcându-i primele mădulare ale Bisericii, primii credincioși în care se extinde puterea trupului pnevmatizat (plin de Duhul Sfânt) al lui Hristos. Fără Biserică, opera de mântuire a lui Hristos nu s-ar putea realiza. Paul Evdokimov zice: „În timpul lucrării pământesti a lui Hristos, relația dintre oameni și Duhul Sfânt nu se efectua decât prin și în Hristos. Dimpotrivă, după Cincizecime, relația cu Hristos nu se efectuează decât prin și în Duhul Sfânt.”

Relația dintre Duhul Sfânt și Biserică

Sf. Chiril al Alexandriei nu înțelege o prezență a lui Hristos printr-un reprezentant, ci consideră pe Duhul Sfânt ca Cel prin Care Hristos lucrează în credincioși și în Biserică. Lucrarea lui Dumnezeu comună Celor trei Persoane își are capăt tot în Duhul, așa după cum mâna este ultimul organ prin care puterea întregului corp omenesc se finalizează și se concretizează într-o faptă. Sfânta Treime împlinește împreună orice lucrare, dar lucrarea se concretizează într-un rezultat prin Duhul Sfânt.

Nimic nu se petrece în viața Bisericii fără Duhul Sfânt: faptele Bisericii, ca și faptele Apostolilor, sunt faptele Duhului Sfânt. În tradiția liturgică și spirituală ortodoxă, orice rugăciune, taină, laudă sau slujbă, începe cu invocarea Sfântului Duh, care nu este o simplă lucrare de ritual, ci se referă la însăși natura și scopul cultului creștin. Pentru Părinții Bisericii Răsăritene, vocația și misiunea Bisericii se identifică cu însăși rugăciunea ei de continuă înnoire a trimiterii Duhului Sfânt: „Doamne, Cel ce în ceasul al treilea ai trimis pe Preasfântul Tău Duh Apostolilor Tăi, pe acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoiește nouă celor ce ne rugăm Ție.” (Rugăciunea Epiclezei)

Rugăciunea pentru trimiterea Duhului Sfânt este rugăciunea creștină prin excelență, deoarece creștinii trăiesc cu certitudinea că nu există timp și spațiu fără prezența vie și venirea permanentă a lui Hristos cel înviat în Duhul Sfânt.

Iar Duhul, în chip de porumbel…

Sfântul Duh, Mângâietorul, Duhul Adevărului, este a treia persoană a Sfintei Treimi. El este consubstanțial, adică de aceeași ființă cu Tatăl și cu Fiul și egal cu Ei. Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție ne descoperă limpede această învățătură despre Duhul Sfânt. Astfel, Mântuitorul ne învață că Duhul Sfânt are ființa dumnezeiască de la Tatăl, prin purcedere: „Iar când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine.” (Ioan 15, 26).

Numele ce I se dau Duhului Sfânt

Duhul Sfânt se numeste „Mângâietorul” pentru că mângâie sufletele creştinilor când sunt pe pământ. El mângâie mamele care nasc şi cresc copii, mângâie pe copiii orfani, pe săraci, pe văduve, pe bătrîni şi pe toți bolnavii. Duhul Sfânt mângâie pe mucenicii care rabdă în chinuri şi îşi dau viaţa pentru Hristos, pe călugări şi pe slujitorii Bisericii, în timpul ispitelor care vin asupra lor de la oamenii cei răi.

Duhul Sfânt se numeşte „Duhul Adevărului” pentru că prin El se mărturiseşte şi se apără dreapta credinţă pe pământ, se întăresc dogmele ortodoxe, se vesteşte Sfânta Evanghelie în lume și păstrează nealterată mărturisirea că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul şi Judecătorul lumii.

Duhul Sfânt ne renaște prin Taina Sfântului Botez; prin El devenim, din oameni trupești, oameni duhovnicești. Prin El ne iartă Dumnezeu păcatele, când ne mărturisim. Prin Sfântul Duh, pâinea și vinul din Sfântul Potir devin Trupul și Sângele Mântuitorului nostru, cu care ne împărtășim. Prin El, trupurile noastre împreună cu sufletele devin biserici ale Dumnezeului Celui viu. Prin Duhul Sfânt, Sfinții Apostoli au izbutit să sădească în inimile oamenilor cea mai curată și cea mai luminoasă învățătură – Evanghelia dragostei și a păcii, cunoscută ca cea mai mare revoluție morală și religioasă din istoria lumii.

Lucrările Duhului Sfânt

Punctul culminant al acestor lucrări este Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hristos şi a unirii depline cu El, Taina împlinirii Bisericii ca Trup al lui Hristos şi a intrării ei în Împărăția lui Dumnezeu. La Sfânta Liturghie, Duhul Sfânt introduce realitatea eshatologică [de dincolo de timp] a Împărăției în istorie schimbând istoricitatea liniară în prezent. Trecutul şi viitorul sunt astfel unite într-o realitate unică şi indivizibilă realizându-se o sinteză a istoricului şi a eshatologicului.

Duhul Sfânt are în viața Bisericii un rol asemănător cu acela al sufletului în organizarea vieții noastre omenești. După cum sufletul dă viață și mișcare tuturor mădularelor, tot așa Duhul Sfânt dă viață și miscare, spre binele tuturor, mădularelor Sfintei Biserici, care suntem noi, creștinii.

El mângâie, luminează, inspiră, învață, însuflețește, întărește și sfințește pe toți credincioșii. El este Sfânt și sfințește viața noastră prin cele șapte Sfinte Taine. El este atotînțelept și bun și ne călăuzește viața prin cele șapte daruri ale Sale, care sunt: întelepciunea, înțelegerea, sfatul, puterea, cunoștința, evlavia și frica de Dumnezeu (Isaia 11, 1).

Sfintii Părinți au fixat învățătura despre Sfântul Duh, zicând ca Acesta purcede numai de la Tatăl. Sfântul Atanasie spune: „Sfântul Duh este din Tatăl, nu făcut, nici plăsmuit, nici născut, ci purces”. Dumnezeu și Tatăl, zice el, „este singur pricinuitor celor doi și nenăscut; iar Fiul din singur Tatăl, pricinuit și născut; iar Duhul din singur Tatăl, pricinuit și purces, iar prin Fiul în lume trimițându-se”. Iar Sfântul Ioan Damaschin spune: „Duhul cel Sfânt spunem că este din Tatăl și Îl numim Duh al Tatălui. Fiul și Sfântul Duh sunt din Tatăl, după cum raza și lumina sunt din soare”.

Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381) condamnă erezia pnevmatomahilor (cei care susțineau că Duhul Sfânt nu este o persoană a Sfintei Treimi) și au fixat învățătura ortodoxă despre persoana și dumnezeirea Duhului Sfânt. Sinodul a exclus din Biserică pe toți ereticii și ereziile împotriva Duhului Sfânt, anatematizându-i în canonul I. Principalii eretici condamnați la acest sinod ecumenic au fost: eunomienii, pnevmatomahii, sabelienii, marcelienii, fotinienii si apolinariștii.

Duhul Sfânt în Crez

În Simbolul Credinței noastre creștine (Crezul) noi mărturisim despre Sfântul Duh că este „Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce, împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit, Care a grăit prin prooroci”. El este veșnic, fără început și fără sfârșit, deoființă cu Tatăl și cu Fiul. El are în Sine toate atributele dumnezeirii și este prezent și activ în toate lucrările Sfintei Treimi îndreptate spre lume.

Dacă vrem să ştim tainele credinţei, să citim cărţile sfinte şi să cerem sfatul preoţilor, iar dacă vrem să vorbim limba îngerilor, să ne rugăm din inimă cu smerenie şi să lăudăm pe Dumnezeu. Duhul Sfânt este Cel care face prezentă, cu anticipare, însăși împărăția lui Dumnezeu. El este cel care leagă Biserica prezentă nu numai de comunitatea istorică a Apostolilor din ziua Cincizecimii, ci și de adunarea din „zilele de pe urma” în jurul Mielului (Apocalipsa 5 si 6). De la Cincizecime, epoca ecleziologică (viața de acum în Biserică) se întrepătrunde cu epoca eshatologică (viața viitoare), deoarece acolo unde Duhul Sfânt este prezent și lucrează, acolo împărăția lui Dumnezeu intră și se instalează în istorie.

Petre Țuțea spunea:

„Omul autonom, oricât ar explora viața și universul, nu are acces la adevăr, fără revelație, fiindcă se încurcă de adevărul adevărurilor, care este Dumnezeu. Daca nu există credință și nu există Dumnezeu, nu există Adevăr. Fără Dumnezeu, omul devine un animal rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri.”

O comunitate creștină nu este deci o simplă adunare voluntară de indivizi izolați, ci o comuniune în Duhul Sfânt, care nu amestecă persoanele, nici nu le separă, ci le distinge și le unește, modelând astfel o spiritualitate euharistică și liturgică.

Mântuitorul trimite pe sfinții Săi Apostoli să boteze în numele Sfintei Treimi, să propovăduiască învățătura lui Dumnezeu, să continue activitatea Sa slujitoare și să-i asigure pe oameni că El va fi cu ei până la sfârșitul veacurilor: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19), „Iar Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac”. (Ioan 14,16).

Așadar, suntem binecuvântați cu Duhul Sfânt și vom rămâne cu El, atâta vreme cât mergem pe Calea lui Dumnezeu, împlinind poruncile Lui și rugându-ne mereu, zicând: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și pe toate le plinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre”.

Amin.

Calea spre Dumnezeu

aprilie 25, 2015septembrie 24, 2015 / bunavestiremontreal

Preot Paroh Liviu Alexandrescu

„Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan XVII, 3)

Existența lui Dumnezeu constituie fundamentul fiecarei religii, ce se desfășoară între două persoane, una obiectivă, adică Dumnezeu și alta subiectivă, adică omul. Ortodoxia este calea spre Dumnezeu, calea adevărului creștin, a credinței și a vieții sfinte. Noi ne numim creștini ortodocși, fiindcă mergem pe calea arătată de Mântuitorul Hristos, de Sfinții Apostoli, pe calea bisericii întemeiată de ei.

Întreaga creație, de la făpturile cele mai mici, până la cele mai mari, de la începutul lumii până astăzi, mărturisesc înțelepciunea, bunătatea, prezența și puterea Creatorului în tot ceea ce există. Despre exisența lui Dumnezeu îi vorbește creștinului atât mintea, cât și Însuși Cuvântul lui Dumnezeu revelat, cuprins în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.

Îl vedem pe Dumnezeu pe calea naturală (catafatică ) prin lucrarea mâinilor Sale, a lucrurilor înconjurătoare și vedem atotînțelepciunea și atotștiința, mărturisind: „Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”, sau cum spune psalmistul: „Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria.” (Psalm 18, 1). Dar nu este suficient pentru desăvârșire, căci Mântuitorul spune: „Nu oricine-Mi zice, Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce va face voia Tatălui Meu, Celui din ceruri.” (Matei VII,21).

Îl vedem și Îl simțim pe Dumnezeu pe calea supranaturală (apofatică), o cale ce ține de împlinirile sufletești, de progresul spiritual și moral, de felul cum te apropii de asemănarea cu Dumnezeu. Dar cea mai mare cunoaștere este prin adevărata trăire. Aici ne ajută rugăciunea, credința și faptele bune.

Cu aceste trei căi au umblat toți sfinții și au ajuns la cea mai înaltă treaptă de unire cu Dumnezeu. Rugăciunea este semnul credinței. Dintre acestea, „nimic nu lipește pe om de Dumnezeu, mai mult ca rugăciunea.” (Sfinții Părinți). La cererea apostolilor: „Doamne, învață-ne să ne rugăm”, Domnul Hristos i-a învățat rugăciunea Tatăl nostru, ce cuprinde esența întregii învățături și a tuturor raporturilor dintre om și Dumnezeu. Ne învață iubirea, bunătatea, iertarea, atribute care aparțin lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli, când aceștia erau la rugăciune (Fapte 4, 31). Faptele bune completează rugăciunea și așa împlinim cuvintele Sf. Iacov care spune: „credința fără fapte este moartă” (Iacov 2, 26).

Dacă ne întrebăm cum să-L primim pe Dumnezeu, Sfânta învățătură creștină ne răspunde prin faptul că noi deja Îl primim pe Dumnezeu prin baia botezului, dar rămâne în noi atât cât Îl păstrăm. Dumnezeu întreit în persoane, adică Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, este chipul după care a fost creat omul. Aceasta înseamnă comuniune și dragoste. La aceste însușiri sufletești suntem chemați și noi, după cum spune și Sfântul Pavel: „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător.” (1 Corinteni XIII, 1).

Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, se îngrijește de toate sufletele curate și bune, de cei care vin cu credință la Biserică, de cei care își pleacă genunchii și inimile la rugăciune, pentru a primi binecuvântarea cerească.

„Trupul lui Hristos” care este biserica, actualizează viața de comuniune cu Dumnezeu, ne cheamă să fim prezenți la sfințenie, la o viață nouă, viața în Hristos, unde lucrează Duhul Sfânt, care ne luminează și călăuzește spre Împărăția cea veșnică.

Ne numim creștini prin faptele noastre, nu numai pentru că am fost botezați. Acest „templu al Duhului Sfânt” pe care îl purtăm, să păstreze sfințenia, dragostea de Dumnezeu și de semeni. Să ne rugăm ca niciodată să nu încetăm a fi templu al lui Dumnezeu și ca Duhul Sfânt să nu se depărteze de la noi, ci să rămână pentru întărire, sfințenie și mântuire: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei V,16).