Duminica a 29-a după Rusalii – Vindecarea celor zece leproși (Luca XVII, 12-19)

Iubiți credincioși,

Se pare că nici iarna, cu toate capriciile ei, nu ne poate ține departe de căldura Cuvântului lui Dumnezeu, pe care îl întâlnim, iată, în sfânta biserică.

Evanghelia de astăzi grăiește despre o vindecare săvârșită de Hristos unui grup de zece bărbați bolnavi de o boală incurabilă: lepra.

“Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, şi care este de alt neam? Şi i-a zis: Scoală-te şi mergi; credinţa ta te-a mântuit”. (Luca 17, 12-19)

De la început vedem un amănunt: cei zece stăteau departe, nu se apropiau de Hristos sau de ceilalți oameni. De ce ?

Lepra era atunci, și a rămas până în zilele noastre, o boală incurabilă și puțin cunoscută. Nu se știe ce o provoacă și nu se cunosc tratamente.

Înspăimântător este faptul că lepra este o boală nedureroasă. Ea poate cunoaşte o formă mai uşoară, în care apar pete pe trup, care încep să puroieze, sau o formă mai gravă, în care organele trupului – ale feţei, ale restului trupului, mâini, picioare – încep să se desfacă din trup. Întâi articulația unui deget, apoi degetul întreg, de la mâini sau de la picioare. Alteori o ureche, nasul.

Cei depistați cu această boală erau izolați în niște cumunități închise, numite leprozerii. Și la noi în țară a existat, până nu demult, o astfel de comunitate, sau rezervație, de fapt un sat întreg izolat de restul lumii, în care cei suferind de lepră încercau să ducă o viață cât de cât normală.

Ajutorul pe care îl puteau acorda medicii era să panseze rănile, să trateze, adică, efectele, dar nu boala însăși, care a rămas până astăzi un mister.

Într-un sens spiritual, lepra se aseamănă păcatelor, care, netratate, duc la o descompunere treptată a sufletului, ne schimonosesc și ne urâţesc pe dinăuntru și ne înstrăinează de semenii noștri.

Așa că cei zece, păstrând distanța față de semenii lor, strigă de departe la Hristos ca să îi vindece. Dar Mântuitorul nu le spune că i-a vindecat, ci îi trimite să se arate preoților.

Pe vremea aceea, preoții erau și medici. Ei constatau simptomele și decideau dacă e vorba de lepră sau de o boală oarecare de piele. Dacă cineva, odată izolat din precauție, se dovedea că nu suferă de lepră, tot preoții decideau dacă este sau nu sigur ca omul să se întoarcă în societate.

În acest scop, Iisus îi trimite pe cei zece la preoți: pentru un nou diagnostic.

Pe drum însă, bolnavii își dau seama că au fost vindecați în mod miraculos. Iisus îi vindecase numai cu privirea, numai cu cuvântul Său. Aici se vede marea putere a lui Dumnezeu.

Doar unul din cei zece vindecaţi de lepră s-a vindecat însă şi sufleteşte. Numai unul realizează că binefăcătorul său fusese Dumnezeu și se întoarce să Îi mulțumească. Și cum face asta: s-a întors „cu glas mare, slăvind pe Dumnezeu și a căzut cu fața la pământ, mulțumindu-I”.

Unul din zece, dragii noștri. Doar unul din zece. Dacă am transforma asta într-un procentaj, am avea zece la sută. Zece la sută dintre cei vindecați de Dumnezeu se întorc să Îi mulțumească. Un procent foarte sărac.

Mântuitorul îl întreabă pe cel ce Îi mulțumise:

„Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, şi care este de alt neam?”

Întrebarea este retorică, ni se adresează nouă, peste veacuri. Unde sunteți ?

Omul nici măcar nu era iudeu, după religia lui. Era samarinean, iar samarinenii erau marginalizați din cauza credinței lor. Însă faptele lor erau făcute din suflet, nu sufereau de formalismul multor iudei. Să ne amintim de samarineanul milostiv, căruia nu i-a fost jenă să se atingă de cel jefuit și bătut de tâlhari. Să ne amintim și de femeia samarineancă ce avea o fiică chinuită de un demon. Pentru insistența și credința ei („O femeie, mare este credința ta” îi spune Domnul), Hristos îi ascultă cererea.

Acesta este mesajul evangheliei de azi: recunoștința.

Cei nouă s-au vindecat. Dar al zecelea, pentru recunoștința lui, primeşte alt răspuns: ”Credinţa ta te-a mântuit !” Pentru că mântuirea este mai mult decât o vindecare a trupului. Este o vindecare a sufletului.

Hristos spune în multe rânduri că nu cei care sunt creștini cu numele se vor mântui automat, doar pentru că poartă titlul de creștin, ci cei care fac fapte de creștini.

În rugăciune, noi suntem obișnuiți să cerem de la Dumnezeu ceva: sănătate, împlinirea dorințelor, reușită în viață. Este un lucru firesc. Avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu în fiecare zi a vieții noastre. Dar să nu uităm să Îi mulțumim și să Îl slăvim, așa cum a făcut fostul lepros din Evanghelia de astăzi.

Iubiți credincioși,

Voi, cei prezenți în biserică, sunteți cei zece la sută care se întorc la Dumnezeu să Îi mulțumească. Și vă fericesc pentru asta. Pentru că știți că rugăciunea de cerere merge mână în mână cu cea de mulțumire și de laudă lui Dumnezeu.

Unul din imnele pe care le auzim în fiecare Sfântă Liturghie, la sfințirea darurilor, ne arată ordinea firească a cuvintelor într-o rugăciune:

”Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ție Îți mulțumim și ne rugăm Ție, dumnezeului nostru.”

Iată, prin urmare, ordinea lucrurilor: întâi Îl lăudăm pe Dumnezeu, apoi Îl binecuvântăm, Îi mulțumim și abia în al patrulea rând Îi cerem cele ce avem de cerut.

Pentru ca, atunci când Hristos va întreba: ceilalți nouă unde sunt ? Să putem răspunde cu credință: aici suntem, Doamne, Îți mulțumim!

Și vă spun că cei care mulțumesc lui Dumnezeu primesc îndoit ajutorul Lui, chiar și atunci când nu au cerut nimic.

Diacon Nicolae Marinescu