Paradoxul credinței

(Predică la Duminica a 4-a din Post – vindecarea fiului cu duh mut – Marcu IX, 17-32)

„Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”

Iubiți credincioși,

Ne aflăm în nordul țării sfinte, undeva în vecinătatea Mării Galileii. Mântuitorul își lăsase ucenicii într-un sat și mersese pe Muntele Taborului, luând cu el doar pe trei dintre ei: pe Petru, Iacov și Ioan. Aici avusese loc Schimbarea la Față, când Hristos Și-a arătat adevărata Sa înfățișare dumnezeiască, de lumină.

La întoarcerea în sat, au aflat mulțime mare împrejurul ucenicilor Săi rămași acolo și pe cărturari sfădindu-se cu ei.

„Văzându-L, mulțimea s-a spăimântat și, alergând I se închina”.

Ce se întâmplase ?

Un om din  mulțime avea un copil care era stăpânit de un demon, care îl făcea să fie mut și surd și să se manifeste în feluri înspăimîntătoare: „Oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. De multe ori l-a aruncat în foc și apă, ca să-l piardă.”(versetul 22). Într-adevăr, o imagine scoasă, parcă, din Infernul lui Dante.

Inițial, ucenicii rămași în sat încercaseră să îl vindece, dar au eșuat. Cărturarii, care se aflau și ei în mulțime, începuseră să conteste puterea și originea divină a Mântuitorului. Cărturarii erau puși pe cârcoteală: că de ce vindecă Hristos sâmbăta, de ce ucenicii Lui nu țin post, și altele. Iar când erau puși în fapta unei minuni pe care nu o puteau nega, ziceau că e vreun șiretlic la mijloc: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni.” (Matei IX, 34). Dădeau dovadă de orice, numai de credință, nu, deși dovezile dumnezeirii lui Hristos erau chiar sub ochii lor.

Așa i-a găsit Mântuitorul pe cei din sat, după ce a coborât de pe muntele Tabor. Sfădindu-se. L-a întrebat pe tatăl copilului și acesta I-a spus despre ce este vorba și că ucenicii nu au putut să-l vindece.

Aici, Hristos oftează și îi mustră pe cei de față: „O neam necredincios, până când voi fi cu voi?” (În Biblia franceză, scrie „O, generație necredincioasă”). Apoi îl întreabă pe tată de când este fiul lui bolnav din cauza demonului și tatăl îi răspunde cu adâncă tristețe: „Din pruncie.” Câtă durere în vorbele acestea ! Să îți vezi copilul bolnav din copilărie și să nu poți să faci nimic e o durere pentru orice părinte. Atât de mare, încât, după ce ucenicii nu reușiseră să facă nimic, omului i se spulberase orice nădejde de vindecare.

Iată de ce, el Îi spune lui Iisus cu o undă de necredință: „De poți ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi”. De poți ceva… Credința lui era mică.

Mântuitorul simte asta și îi spune tatălui: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.”

Atunci, tatăl copilului cade în genunchi, izbucnește în lacrimi și strigă la Hristos cu unele din cele mai cutremurătoare cuvinte din Evanghelii:

„Cred, Doamne ! Ajută necredinței mele !”

Mântuitorul ceartă apoi duhul cel necurat și acesta părăsește sufletul copilului, care se vindecă de neputința lui.

Iubiși credincioși,

Cuvintele tatălui copilului bolnav din evanghelia de azi sunt foarte importante. Ele ne arată paradoxul actului credinței. Pe de o parte credem și pe altă parte, crezând, ne dăm seama cât de puțină ne este credința și cît de mare nevoie avem de harul lui Dumnezeu.

Credința nu e un sentiment static, ca o acceptare a unui sistem filozofic sau o adeziune la un partid politic. Credința e o căutare activă.

Să nu vedem credința ca pe un contract. Am semnat și gata. Să o vedem ca pe un urcuș pe un munte înalt, pe un drum presărat cu pietre colțuroase care ne împiedică la tot pasul, dar și cu poieni înverzite și cu izvoare cu apă rece din loc în loc.

Credința este o căutare activă, un amestec de întrebări și răspunsuri, de necazuri și bucurie, de agonie și extaz. Este „neliniștea cea bună”. Cred și crezând îmi dau seama cât de mic sunt și cât de mare nevoie am de Dumnezeu ca să îmi întărească această credință. De aceea, adevărata credință este însoțită și protejată de smerenie. O credință mândră, ca a fariseului, e un nonsens.

Așa putem defini credința: ca un dor după Dumnezeu. Făcând un pas spre Dumnezeu, el face zece spre noi. Vine în întâmpinarea noastră, ca tatăl fiului risipitor, care, „văzându-l de departe, a alergat în întâmpinarea lui” (Luca XV, 20). A scurtat distanța dintre ei. Așa face și Dumnezeu: scurtează distanța dintre noi și El cînd ne vede venind.

Doar un om care Îl caută pe Hristos în mod activ Îl și găsește. Domnul vrea să Îl căutăm. Nu dă buzna în casa noastră ci „stă la ușă și bate”. (Apocalipsa III, 20). Dar, căutându-L, L-am și găsit deja.

Avem exemplul rabinului Saul, cel care va deveni, printr-una din cele mai frumoase convertiri din istorie, apostolul Pavel.

Ca rabin, doctor în teologia iudaică, fusese desemnat de sinedriu să facă o anchetă. El credea că, după punerea în mormânt a trupului Domnului, cineva îl furase și crease impresia că El înviase. Misiunea lui Saul era să găsească trupul mort și să dezlege astfel misterul. Saul era anticreștin convins. Dar era un om deschis la minte și intenționa să facă o anchetă clară, cu probe materiale. Iar proba principală era trupul neînsuflețit al Domnului.

Vorbind cu ucenici din diverse locuri, a văzut ca aceștia nu ascundeau nimic iar credința lor în Înviere era sinceră. Asta l-a pus pe gînduri. Începea, din lipsă de probe, să considere că trupul lui Iisus nu fusese furat, iar Învierea chiar avusese loc. Până când, într-o zi, Iisus Însuși i-a apărut ziua în amiaza mare și l-a întrebat: „Saule, Saule, pentru ce mă prigonești ?” (Faptele Apostolilor IX, 4)

Cuvîntul grecesc folosit pentru „prigonire” are un sens mai larg. Înseamnă a merge în urma cuiva, a urmări, a căuta. Acesta este sensul întrebării: de ce Mă cauți? M-ai găsit deja.

De atunci, viața lui Saul s-a schimbat radical. Căutarea lui, deși orientată la început către demascarea unui furt, l-a adus la credință. Și știm ce s-a întâmplat mai departe. Saul a devenit Apostolul Pavel, iar jumătate de Noul Testament sunt cuvintele lui.

Un om credincios nu stă pe loc. Îl caută pe Dumnezeu cu mintea și îl dorește cu sufletul. Crede activ, nu din inerție. E normal ca un om credincios să aibă întrebări, pentru că numai așa află răspunsuri. Întrebările sunt indicii ale unei credințe active.

Se spune despre un filozof, care, prin natura meseriei lui, își punea o sumedenie de întrebări existențiale despre lume, despre om, despre univers, despre suflet. Tot căutând, a ajuns să creadă în Dumnezeu. A fost apoi întrebat de cineva: – Ei, acum că ai ajuns la credință, ai aflat răspunsuri la toate întrebările tale ? El spune: – Acum am și mai multe întrebări. – Păi, atunci, care e avantajul credinței ? Și filozoful a răspuns: – Pentru că acum nu mai bâjbâi pe întuneric, fără să știu unde mă duc. Acum știu că răspunsurile la întrebările mele există acolo, undeva. Trebuie doar să am credință și le voi găsi.

Iubiți credincioși,

Strigătul de nădejde al tatălui copilului de azi ne aduce aminte de psalmul 129, care se cântă la vecernie:

„Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”

Tatăl a strigat, din străfundul sufletului său, la Hristos, ca la o ultimă nădejde: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”.

„Sunt cele mai amețitoare vorbe care s-au rostit vreodată. Cred că, dacă din toată Evanghelia ar rămâne doar aceste cuvinte, tot ar dovedi originea divină a creștinismului.”(Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii)

Aceste cuvinte au vindecat astăzi doi oameni: pe copil, de posedarea demonului și pe tatăl lui, de necredință.

Să ne dorim ca Mântuitorul Iisus Hristos să ne vindece și nouă neputințele trupești și sufletești și să ne întărească credința. Pentru aceasta, să rostim împreună cu tatăl copilului: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”

Diacon Nicolae Marinescu

Acest articol a fost publicat în Omilii. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.