Calea spre Dumnezeu

Preot Paroh Liviu Alexandrescu

„Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan XVII, 3)

Existența lui Dumnezeu constituie fundamentul fiecarei religii, ce se desfășoară între două persoane, una obiectivă, adică Dumnezeu și alta subiectivă, adică omul. Ortodoxia este calea spre Dumnezeu, calea adevărului creștin, a credinței și a vieții sfinte. Noi ne numim creștini ortodocși, fiindcă mergem pe calea arătată de Mântuitorul Hristos, de Sfinții Apostoli, pe calea bisericii întemeiată de ei.

raiÎntreaga creație, de la făpturile cele mai mici, până la cele mai mari, de la începutul lumii până astăzi, mărturisesc înțelepciunea, bunătatea, prezența și puterea Creatorului în tot ceea ce există. Despre exisența lui Dumnezeu îi vorbește creștinului atât mintea, cât și Însuși Cuvântul lui Dumnezeu revelat, cuprins în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.

Îl vedem pe Dumnezeu pe calea naturală (catafatică ) prin lucrarea mâinilor Sale, a lucrurilor înconjurătoare și vedem atotînțelepciunea și atotștiința, mărturisind: „Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”, sau cum spune psalmistul: „Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria.” (Psalm 18, 1). Dar nu este suficient pentru desăvârșire, căci Mântuitorul spune: „Nu oricine-Mi zice, Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce va face voia Tatălui Meu, Celui din ceruri.” (Matei VII,21).

Îl vedem și Îl simțim pe Dumnezeu pe calea supranaturală (apofatică), o cale ce ține de împlinirile sufletești, de progresul spiritual și moral, de felul cum te apropii de asemănarea cu Dumnezeu. Dar cea mai mare cunoaștere este prin adevărata trăire. Aici ne ajută rugăciunea, credința și faptele bune.

Cu aceste trei căi au umblat toți sfinții și au ajuns la cea mai înaltă treaptă de unire cu Dumnezeu. Rugăciunea este semnul credinței. Dintre acestea, „nimic nu lipește pe om de Dumnezeu, mai mult ca rugăciunea.” (Sfinții Părinți). La cererea apostolilor: „Doamne, învață-ne să ne rugăm”, Domnul Hristos i-a învățat rugăciunea Tatăl nostru, ce cuprinde esența întregii învățături și a tuturor raporturilor dintre om și Dumnezeu. Ne învață iubirea, bunătatea, iertarea, atribute care aparțin lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli, când aceștia erau la rugăciune (Fapte 4, 31). Faptele bune completează rugăciunea și așa împlinim cuvintele Sf. Iacov care spune: „credința fără fapte este moartă” (Iacov 2, 26).

Dacă ne întrebăm cum să-L primim pe Dumnezeu, Sfânta învățătură creștină ne răspunde prin faptul că noi deja Îl primim pe Dumnezeu prin baia botezului, dar rămâne în noi atât cât Îl păstrăm. Dumnezeu întreit în persoane, adică Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, este chipul după care a fost creat omul. Aceasta înseamnă comuniune și dragoste. La aceste însușiri sufletești suntem chemați și noi, după cum spune și Sfântul Pavel: „De aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător.” (1 Corinteni XIII, 1).

Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, se îngrijește de toate sufletele curate și bune, de cei care vin cu credință la Biserică, de cei care își pleacă genunchii și inimile la rugăciune, pentru a primi binecuvântarea cerească.

„Trupul lui Hristos” care este biserica, actualizează viața de comuniune cu Dumnezeu, ne cheamă să fim prezenți la sfințenie, la o viață nouă, viața în Hristos, unde lucrează Duhul Sfânt, care ne luminează și călăuzește spre Împărăția cea veșnică.

Ne numim creștini prin faptele noastre, nu numai pentru că am fost botezați. Acest „templu al Duhului Sfânt” pe care îl purtăm, să păstreze sfințenia, dragostea de Dumnezeu și de semeni. Să ne rugăm ca niciodată să nu încetăm a fi templu al lui Dumnezeu și ca Duhul Sfânt să nu se depărteze de la noi, ci să rămână pentru întărire, sfințenie și mântuire: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei V,16).

Biserica în viața noastră

preot paroh Liviu Alexandrescu

 „În Biserica Măririi tale stând, în cer ni se pare a fi, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ești ușă cerească, deschide nouă si ușa milostivirii tale.” (Troparul Utreniei)

 Biserica este Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, iar slujbele reprezintă intrarea noastră în această Împărăție, trăirea și împărtășirea concretă de viața cea nouă în Hristos, de dreptatea, pacea și bucuria în Duhul Sfânt, ce caracterizează Împărăția lui Dumnezeu (Rom. 14, 17)

După Sf. Apostol Pavel, Biserica este Mama tuturor celor care se nasc în Duh, primind o nouă viaţă, trăind într-o altă sferă de existenţă: „viaţa lui Hristos’”. Sfinţii Părinţi din primele veacuri numesc adesea Biserica ,,Mamă”. Ea îşi exercită maternitatea prin Cuvânt şi Sfințenie. Astfel, ea face ca în noi să nască şi să crească viaţa divină.

Sf. Ciprian al Cartaginei spune:

„Cine nu are Biserica drept mamă, nu poate avea pe Dumnezeu drept Tată’’.

_DSC6021Unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu. S-au împlinit o sută de ani pentru Mama Comunității Române din Montreal, adică pentru Biserica „Buna Vestire’’, pe care au adus-o în suflet primii emigranți români și au asșzat-o într-un locaș zidit pe dragoste, credința și sacrificii. Nu s-au gândit la interesele personale, ci au știut că lipsa mamei și a tatălui, adică a Bisericii și a lui Dumnezeu, nu le va da liniște, pace și cu siguranță, mântuire. Lipsa rugăciunii, a jertfei liturgice, a preotului, a Sfintelor Taine, a tradițiilor dumnezeiești de acasă, le-ar fi dublat greutățile vieții de emigrant.

Ca mădular al Bisericii lui Hristos, creştinului ortodox nu-i mai rămâne decât să-şi dovedească această demnitate şi să păstreze vie şi curată amintirea acelor ctitori evlavioși ai acestei Biserici dreptmăritoare și să lase locul rugăciunii, care-i umple sufletul de mulțumire. Întrucat biserica este cer duhovnicesc, credinciosul se întâlnește cu Dumnezeu, cu Maica Domnului și cu toți sfinții, rămâne în legătură cu harul divin, iși spune necazurile și primește binecuvântare. Glasul tainic pătrunde în adâncul ființei noastre, ne cheamă la renașterea spirituală, ne dă putere și ne luminează. Doar aşa Biserica poate deveni „Cerul” de pe pământ şi cine nu îl râvneşte, refuză lumina şi căldura lui şi „vuietul Duhului cel dătător de viaţă.” (Ev. Ioan cap. III).

Cei care nu se împărtășesc din viața Duhului în Biserică, nici nu se adapă din izvorul cel prea curat al lui Hristos, ci își construiesc ei inșiși fântâni sărate si gropi mocirloase, de unde se adapă cu apă stricată, refuză să fie învățați de Biserică și luminați de Duhul Sfânt.

Pe drumul Damascului, îl intâmpină Dumnezeu pe Saul, prigonitorul de creștini, – cel care mai târziu se va chema Pavel –  și-i spune: „Saule, Saule, de ce mă prigonești? Greu îți este să dai cu piciorul în țepușa !” (Fapte, 4-5). Hristos este prietenul nostru de drum, iar Biserica, ocrotitoarea noastră, pe care avem datoria de a-i păstra cu toată sfințenia.

Sfântul Ignatie Teoforul a spus:sf_evanghelie

„Veniți la Biserică, veniți la Liturghie. Nu lipsiți Trupul lui Hristos de unul din mădularele Sale, nu Îl lipsiți de ceva care Îi aparține Lui. Absența ta este o lipsă din trupul Lui”.

Așa e, fiindcă Biserica este Trupul lui Hristos, iar noi toți suntem mădularele Lui. Iar Sfintii Părinti spun ca atunci cand „nu va mai fi Liturghie”, adică Biserică sau comuniune, atunci va fi sfârșitul tuturor veacurilor și Fiul lui Dumnezeu va veni să judece lumea.

Asadar, să iubim Biserica din tot sufletul nostru și cu toată căldura inimii noastre și să zicem:

„Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă, întru frica Ta, Doamne, povățuiește-mă întru dreptatea Ta, pentru vrăjmașii mei, îndreptează înaintea Ta calea mea.”

Așa să ne ajute Dumnezeu !