O lecție de prietenie

Predică la Duminica a 6-a după Rusalii
(Matei IX, 1-8)

Evanghelia de azi este relatată de Sfântul Evanghelist Matei și reluată, cu unele nuanțe, de Marcu și de Luca. Este, prin urmare, un episod important din activitatea Mântuitorului.

Ne aflăm în Capernaum, orașul adoptiv al lui Iisus. El revine după o perioadă de propovăduire în cuprinsul țării. Este primit și ascultat de o mulțime de oameni. Printre ei, un om paralizat este purtat pe o targă de patru prieteni. Aceștia încearcă să își facă loc prin mulțime, ca să ajungă la Iisus, cu un singur scop: să Îl roage să le vindece prietenul.

vindecare-capernaumAici evangheliile dau detalii diferite, dar complementare. Matei spune că cei patru au venit pur și simplu la Iisus. Marcu și Luca spun că cei trei au făcut o spărtură în acoperiș, pentru că pe ușă nu se putea intra din pricina mulțimii. Au coborât apoi targa pe care se afla prietenul lor, prin gaura respectivă. Detaliile diferă: Marcu vorbește de o casă din lemn și pământ, cu acoperiș stil terasă, ca al unei case palestiniene, iar Luca vorbește de o casă din cărămidă, probabil un atrium, cu curte interioară și acoperișul deschis, specifică romanilor, pentru care el, de altfel a și scris Evanghelia. Frumos lucru cum evangheliștii adaptează detaliile povestirii zonei unde se aflau. Cum personalizează istorisirea.

Dar chiar dacă detaliile arhitectonice diferă, ceea ce urmează este relatat aproape mot-a-mot de toți trei evangheliștii: Iisus a apreciat pe prietenii blonavului:

„Văzând credința lor…”

A lor, nu a bolnavului.
Prietenii bolnavului sunt, prin urmare, personajele principale. Ei sunt purtătorii mesajului evangheliei de azi.

Nu ni se spune nimic despre cel de pe targă. Cine era, cum ajunsese așa. Poate că dusese un trai păcătos. Poate că era singur vinovat de boala lui. Poate că fusese un vameș care amărâse mulți oameni la viața lui și acum roata se întorsese și ajunsese la mila acelorași oameni. Dar un lucru e limpede: cei patru i-au fost alături din prietenie, nu din interes. Iar Mântuitorul a văzut asta. A apreciat prietenia lor față de cel bolnav, și le-a indeplinit cererea. De aceea, îndrăznesc să spun că evanghelia de azi este una despre prietenie.

Iubiți credincioși,

Prietenia înseamnă bunătatea sufletului. Iar bunătatea constă în lucruri mărunte: să îți saluți vecinul, chiar dacă nu îl cunoști, să fii drăguț cu cei care nu sunt drăguți cu tine, să fii amabil în orice împrejurare și … să zâmbești. Să zâmbești mult. Să îi privești atunci când îți vorbesc și să le vorbești, la rândul tău, sincer, cu cuvinte simple și la obiect. Prietenia nu înseamnă să semnezi petiții pe facebook pentru copiii defavorizați dintr-o țară îndepărtată, stând confortabil în fotoliul de acasă și în fața calculatorului. Ci înseamnă să fii respctuos și cald cu cei din jurul tău, începând cu familia. Un zâmbet și o vorbă bună fac uneori minuni.

Nu trăim într-o lume ideală. Oamenii sunt cum sunt. Fiecare cu grijile și supărările lor.

Spun Sfinții Părinți că nu există suferință mai mare decât aceea de a iubi oamenii. De a coborî în iadul lor și de a-i scoate de acolo, așa cum Hristos a coborât în iad, ca să îi scoată de acolo pe oamenii adormiți „întru nădejdea Învierii.”

O cugetare a inuiților spune: Nu știi niciodată cu adevărat dușmanii de prieteni, până nu se rupe gheața. Adică: un prieten este cel care nu rămâne indiferent la necazul tău, ci îți sare în ajutor.

Un prieten e cel care completează lipsurile tale cu dragostea lui.

Un prieten nu îți spune minciuni comode, ci adevăruri incomode.

Un prieten îți vorbește direct, nu pe ocolite.

Un prieten este cel care sacrifică ceva din el însuși pentru tine. Și cine spune asta: prietenul nostru cel mai bun, Însuși Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos. El nu doar a spus că „mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are, ca viața sa să și-o pună pentru prietenii săi”(Ioan XV, 13), dar a și făcut-o. Și-a dat viața Sa pentru noi, prietenii Săi.

Un prieten este, așadar, cel care duce crucea ta pe umerii lui.

Credeți că cei patru prieteni din evanghelia de astăzi nu aveau altceva mai bun de făcut ? Puteau să fie cu familiile lor, puteau să facă meseria lor sau puteau să fie la vreo petrecere, undeva. Dar asta înseamnă să porți crucea cuiva: să renunți, să jertfești ceva din ce este al tău pentru cel de lângă tine. Ceva din plăcerile tale, din tabieturile tale, din timpul tău, din felul tău de a-ți trăi viața, ca să îl ajuți pe altul să și-o trăiască pe a lui.

 

pasipenisipLegea Vechiului Testament L-a prezentat pe Dumnezeu drept creator și judecător al lumii. Dar, prin Noul Testament, Fiul lui Dumnezeu ne invită să Îi vedem și o altă față. Aceea de prieten. Care e gata oricând să ne asculte, care ne acceptă așa cum suntem și care ne poartă pe targă atunci când suntem în suferință. „Care nu uită că și El a fost om pe pământ.” (Nicolae Steinhardt)

Și unde putem pune la încercare cel  mai bine răbdarea și purtarea crucii dacă nu în familie? În familie ducem o cruce în fiecare zi. Ne acceptăm unul pe altul așa cum suntem. Nimeni nu e perfect. Nu există familie perfectă. Nu există soțul perfect, tot așa precum nu există soția perfectă sau copiii perfecți. Dar prin răbdare și acceptare ne zidim iubirea și căsnicia. Chiar dacă nu e vorba de o cruce a suferinței, dar acceptarea celuilalt în iubire este la fel de plăcută lui Hristos ca și fapta celor patru oameni din evanghelie pentru prietenul lor.

În Evanghelia de astăzi, Iisus i-a iertat bolnavului păcatele. Dar omul avea nevoie de o vindecare, nu de o spovedanie. Ce legătură au păcatele cu boala? Ei bine au. Iar dacă ați ascultat rugăciunile de la Sfântul Maslu, veți înțelege de ce. Sufletul și trupul se îmbolnăvesc împreună, suferă împreună și trebuie vindecate tot împreună.

Iubiții noștri,

Mântuitorul a făcut astăzi o minune. Dar minunile nu sunt lucruri ieșite din comun. Păcatele sunt. Minunile sunt doar întoarcerea la normalitate. De aceea sfinții au făcut minuni. Pentru că s-au întors de la păcat la starea cea fără de păcat. La starea de normalitate.

Fiecare persoană este însăși icoana lui Dumnezeu și merită iubită ca atare, cu o iubire simplă și dezinteresată. Numai cine iubește are dreptul să fie numit ființă umană.
Toată teologia duce la o singură concluzie:

„Iubiți-vă unul pe altul, așa cum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan XIII, 34).

Așa că vă îndemn să vă petreceți restul zilei amintindu-vă de prietenii voștri. Și nu mă refer la cei de care aveți nevoie. Ci la cei care au nevoie de voi. Spuneți-le că îi iubiți și că pot conta pe voi la nevoie, ca și cei patru prieteni din Evanghelia de azi. Amin.

Diacon Nicolae Marinescu

Veniți, binecuvântații Tatălui Meu!

(Cuvânt la Duminica Lăsatului Sec de Carne – a Înfricoșătoarei Judecăți)

„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile.”(Matei 25, 31-32)

Evanghelia de astăzi ne spune că timpul prezent e un timp de pregătire pentru un examen, ce va avea loc la sfârșitul istoriei. Viața pământească așa cum o știm se va încheia și va începe viața veșnică. Înfricoșătoarea Judecată este examenul. Timp de pregătire ne este viața întreagă.

cuvantul_icoanaÎn Evanghelia judecății de apoi vedem că nu mai este același Hristos care cinează cu vameșii sau vorbește cu desfrânatele, pentru că atunci era încă vreme de pocăință și pentru aceștia. Blândul Păstor este înlocuit cu Dreptul Judecător. Proba de examen e una singură, milostenia: Mi-ai dat să mănânc când am fost flămând, să beau când am fost însetat, M-ai primit când am fost străin, M-ai îmbrăcat când am fost gol, M-ai cercetat când am fost bolnav, ai venit la Mine când eram în temniță ?

La capătul tuturor faptelor bune stă iubirea semenului nostru aflat în nevoi, care este icoana Fiului lui Dumnezeu: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40)

Mântuitorul ne întreabă tranșant, ca odinioară pe Petru:  „– Mă iubești tu pe Mine ?” (Ioan 21, 15) De răspunsul la această întrebare depinde fericirea noastră.

Evanghelia Judecății ne avertizează că Unul singur este Judecătorul și acela este Domnul Hristos. Noi nu avem dreptul și nici puterea să judecăm pe vreun om, să categorisim pe cineva drept bun sau rău. Și mult insistă Sfinții Părinți pe judecarea aproapelui ca pe un păcat greu, care poate să doboare din calea virtuții chiar și pe un om încercat. În Pateric, avem exemplul unui frate, care fusese mai trândav în nevoința călugărească. Pe patul morții însă, bătrânul lui avvă l-a văzut că se duce din viața aceasta vesel și cu bucurie și l-a întrebat: nu îți este frică ? viața ta nu a fost tocmai una model. El i-a răspuns: Nu am fost prea osărduitor la nevoință, așa e, însă de când m-am făcut monah, nu știu să fi judecat pe vreun om, sau să fi ținut pomenire de rău asupra cuiva. Deci i-a zis lui bătrânul: pace ție, fiule, că și fără osteneală te-ai mântuit !

Iubiți credincioși,

Să recunoaștem, la o primă lectură, Evanghelia de azi ni se pare înfricoșată. Dar să nu vă lăsați iscodiți de spaimă sau de deznădejde. Mai înainte de a fi înfricoșată, Evanghelia judecății este una minunată. Așa am putea numi ziua de astăzi: Duminica Minunatei Judecăți. De ce este minunată ? Pentru cei drepți, judecata de apoi nu va fi o ședință gravă de tribunal, în care fiecare inculpat așteaptă tremurând o sentință a unui judecător care lovește amenințător cu ciocanul în birou. Pentru cei drepți – și ne rugăm ca fiecare dintre voi să fiți acolo – judecata va fi o festivitate de premiere, în care li se evidențiază faptele bune și li se dă recompensa supremă: viața veșnică.

HDR1Atât de importantă, dar și fragilă, este relația cu aproapele nostru, încât Sfântul Grigorie de Nazianz exclamă:

„De orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt rușinos, și cu atât mai grozav, de orice cuvânt care a rănit pe cineva, chiar dacă acela este păcătos, că și pentru el S-a răstignit Domnul Hristos”.

Evanghelia de astăzi ne mai învață că drumul nostru spre Dumnezeu nu e solitar. Nimeni nu se mântuiește de unul singur. Împărăția cerurilor nu e individuală și egoistă, ci e ospăț, masă îmbelșugată și mulți împrejurul ei. E comunitate și comuniune. Nu ne mântuim izolați, ci prin oamenii din jurul nostru. Am putea spune că oamenii cu care interacționăm în fiecare zi, cunoscuți sau necunoscuți, drepți ori păcătoși, ne sunt dați spre mântuirea noastră. Cum spune colindul lui Radu Gyr: „Ni-i trimite Sfântul să ne-ncerce mila”.

Asemănăm judecata cu un examen. Dar nu este un examen individual, ci unul de echipă. Câștigă sau pierde echipa ai cărei membri se armonizează cel mai bine unul cu altul. Și fariseul era un jucător bun într-ale virtuții, dar nu avea un spirit de echipă, era individualist: „Îți mulțumesc, Doamne, că nu sunt ca ceilalți oameni…”

Și noi suntem o echipă. Uitați-vă în jur în biserică și vă veți vedea coechipierii. Comunitatea bisericii este cea cu ajutorul căreia ne mântuim.

Îmi aduc aminte de povestea din Proloage: băbuța care ajunsese în iad. Singura faptă bună din viața ei fusese o ceapă pe care o dăduse demult unei femei sărace. Îngerul ei s-a rugat de Dumnezeu dacă o poate ajuta cu ceva și și-a adus aminte de ceapa respectivă. A venit în iad, i-a întins femeii o ceapă și o trăgea încet afară din iazul cel de foc. Alți oameni s-au agățat și ei ca să fie salvați, dar femeia îi împingea cu piciorul, zicând: „- Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi! E ceapa mea, nu a voastră!” Într-un final, ceapa s-a rupt, dar nu pentru că nu ar fi rezistat greutății mai multor persoane, ci fiindcă n-a rezistat egoismului.

Iubiți credincioși,

DSC_1921Ieri a fost zi de pomenire a morților, sau Moșii de Iarnă. Ni i-am pomenit pe cei adormiți din neamurile noastre, stămoși, moși părinți, frați, surori, fii și fiice. Pentru că și aceasta e o faptă de milostenie față de aproapele. Credința fermă a Bisericii este că nici o rugăciune pentru cei răposați nu e zadarnică. Dacă nu s-au mântuit în viața aceasta prin faptele lor, se pot încă mântui în viața de dincolo prin rugăciunile celor ce îi pomenesc.

Iar noi, cum să trăim ? „Aceasta este mântuirea, aceasta este Împărăția lui Dumnezeu: să fii astăzi mai bun decât ai fost ieri și să fii mâine mai bun decât ești astăzi.” (Bartolomeu Anania).

Făcând așa, vom avea „răspuns bun la Înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos” și vom auzi și noi glasul care ne va chema: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”.

Diacon Nicolae Marinescu

Porunca iubirii

Preot Paroh Liviu Alexandrescu

„Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.” (Ioan 13, 34-35)

Iubiți frați întru Domnul!

Venirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe pământ aduce o nouă învățătură, o nouă lege sau poruncă și anume Legea Iubirii sau Legea de Aur. Creștinismul se întemeiază pe iubire și jertfă. Dumnezeu, Care este Iubire, S-a jertfit pentru oameni, în Iisus Hristos. Omul este chemat și el să se dezbrace de sine, spre a spori cât mai mult în „asemănarea” cu Creatorul său. „Căci Dumnezeu S-a facut om pentru ca și omul să se facă Dumnezeu” (Sf. Atanasie cel Mare). Iubirea, în înțelesul ei evanghelic, este temeiul entheozei (în-dumnezeirii).

Iubirea, ca poruncă, este cea mai înaltă dintre porunci şi ca virtute, este cea mai înaltă dintre virtuţi:

„De aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.” (I Corinteni 13, 2-3).

dsc_0498Iubirea faţă de Dumnezeu Îl aduce pe Dumnezeu în sufletul nostru, în viaţa noastră, aşa cum iubirea Lui Dumnezeu faţă de oameni, îl duce pe om în fiinţa lui Dumnezeu. Când iubeşti pe cineva nu-l laşi în afară de tine, ci îl cuprinzi în tine, îl aduci în tine. Numai atunci îl iubeşti, când îl ai în suflet. Dacă nu-l ai în suflet, atunci nu-l iubeşti!

Fiecare om are în sufletul său sădită puterea de iubire, numai că această putere, nu este întrebuinţată așa cum cere Dumnezeu să fie împlinită.

Dacă în Vechiul Testament, iubirea era limita, în Noul Testament iubirea dărâmă orice graniță și se desăvârșește. Mântuitorul spune: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Matei 5, 44). Aceasta devine legea de aur a creștinismului.

Iubirea de vrăjmaşi presupune acceptare, asumare, iertare, rugăciune şi primirea lui Dumnezeu în noi, schimbând focul urii, care ne mistuie fără milă, cu puterea focului iubirii milostive a lui Dumnezeu.

Să ne amintim câte a îndurat El, Fiul lui Dumnezeu, pe pământ din momentul arătării Lui ca Dumnezeu și până la vremea Sfintei Răstigniri. Numai pe Drumul Crucii, câte umilințe, câte pălmuiri și scuipări, câte lovituri a primit de la popor, însă dragostea a biruit. Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos, este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu. Așadar, înțelegem că iubirea noastră este revărsată din oceanul iubirii divine.

Ura, mândria și egoismul sunt creații mentale. Toate acestea sunt produsele necunoașterii, ale ignoranței și nu pot rezista în fața iubirii pure. Ura aduce cu ea tot ură. Iubirea aduce în schimb iubire. Este o tendință naturală a iubirii, a puterii lui Dumnezeu, să guverneze pe acest pământ, cucerind toate forțele urii și ale necuratului. A fi în afara iubirii înseamnă, practic, a fi în afara vieții. Cine a încetat să mai iubească, acela a și murit deja.

Hristos nu vine în inima ta, dacă este un dușman acolo. El nu poate locui împreună, decât în iubire: „Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții’’. (Ioan 13, 35)

Iubiți credincioși!

Bunul Dumnezeu să ne lumineze mintea și inima, spre a putea împlini poruncile Sale, să ne pazească și ferească de răutate și să ne călăuzească pașii spre mântuire.

Amin!