Cugetarea săptămânii
Nu nivelul de trai îi face pe oameni fericiți, ci relația inimilor și felul în care ne privim viața. Și una și alta se află, întotdeauna, în puterea noastră și asta înseamnă că omul e întotdeauna fericit dacă-o dorește, și nimeni nu-l poate împiedica. (Aleksandr Soljenițân)
-
Postări recente
- Anunțuri
- Predică la Sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului
- Bucură-te, ceea ce ești plină de har, care întru adormirea ta nu ne lași pe noi
- O lecție de prietenie
- Tabăra de vară „Sfânta Maria” – Mont Tremblant 2017
- Un subiect delicat
- Tabăra de vară „Sfânta Maria” 2017
- Pastorală la Învierea Domnului
- Hram 2017 – „Floare, floricea”
- Hram 2017 – „Strălucești, micuță stea”
Revista CANDELA
Vestea cea bună
Preot paroh Liviu Alexandrescu
„Duhul Sfânt Se va pogorî peste Tine şi puterea Celui Preaînalt Te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din Tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema.”(Lc. l, 35)
Iubiti credinciosi!
Sărbătoarea Bunei Vestiri face parte dintre praznicele împărătești, care ne amintește de vestea cea buna adusa Maicii Domnului, de către îngerul Gavriil. Acest eveniment numit de Biserică „Buna Vestire” este sărbătorit pe 25 martie, ca o zi de mare bucurie pentru Maica Domnului și pentru întreaga omenire, primind vestea că „va naște pe Fiul Lui Dumnezeu” Domnul Iisus Hristos.
Referatul Genezei spune ca omul a fost făcut „după chipul Lui Dumnezeu”(Geneza 2,7). Însă chipul Lui Dumnezeu în om se referă la natura spirituală a omului, care poate intra în comuniune cu Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nazianz spune :„In calitate de pământ sunt legat de viața de jos; dar fiind și o părticică dumnezeiască, eu port în mine dorința vieții viitoare”. Sfântul Vasile cel Mare spune : „omul a primit porunca să devină Dumnezeu”.
Prima pereche de oameni, stăpâniți de mândrie ( Adam și Eva), dorește să ajungă la perfecțiune și fericire, fără ajutorul Lui Dumnezeu și pentru aceasta vor pierde legătura cu izvorul vieții, Creatorul. Păcatul adamic consta în faptul că a vrut să devină dumnezeu, fără Dumnezeu.
Păcatul strămoșesc se transmite la fiecare urmaș al lui Adam, până la venirea Fiului Lui Dumnezeu, cum spune Sfântul Pavel :„Căci precum în Adam toți mor, tot așa, în Hristos toți vor învia”( 15,22) Corinteni. Evenimentul Întrupării Fiului Lui Dumnezeu a fost făgăduit după căderea în păcat a părinților Adam și Eva, apoi profețit și de alți profeți, printre care și Isaia proorocul :
„Iată Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, ce se tâlcuiește: cu noi este Dumnezeu”(Isaia 7,14)
Vestea cea buna vine de la Bunavestire, cu închinarea îngerului Gavriil prin cuvintele: „Bucură-te cea plină de dar”. Darul cel mare îl primește de la Duhul Sfânt, pentru sfințenia și curățenia de care a dat dovada toată viața, fiind aleasa cerului și a pământului, devenind mamă a Domnului Iisus și mamă a noastră, a tuturor.
De atunci avem cultul ei de mamă ideală, de mamă model pentru toate mamele. Eva a fost mama prin care a intrat păcatul în lume iar Maria a fost mama prin care a venit sfințenia și mântuirea. Eva s-a lăsat amăgită și ispitită de șarpele păcatului iar Fecioara Maria a fost „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Tot ce am pierdut prin Eva, am redobândit prin Maria. Este foarte important să știm că avem o mamă în cer și pe pământ, ca o scară care leagă pământul și cerul, care este receptivă la rugăciunile și nevoile noastre.
Un suflet de mamă, ca al Maicii Domnului, este permanent în rugăciune și mai ales cu mare trecere la ușa milostivirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul său, așa cum rostim în rugăciune:
„Ușa milostivirii deschide-o nouă Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că Tu ești mântuirea neamului creștinesc”
Iubiți credincioși!
Hramul este prilejul de rugăciune, de bucurie și de mulțumire Lui Dumnezeu, Maicii Sale și Sfinților, pentru binefacerile pe care le primim de la ei. Bucuria hramului ne adună pe toți laolaltă, de la cel mic până la cel mare, de la cei vii, până la cei care nu mai sunt printre noi, în fiecare an, ajungând până la originea lui și anume pentru biserica noastră – anul 1918.
Publicat în Predici
Etichetat Buna Vestire, hram
Veniți, binecuvântații Tatălui Meu!
(Cuvânt la Duminica Lăsatului Sec de Carne – a Înfricoșătoarei Judecăți)
„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile.”(Matei 25, 31-32)
Evanghelia de astăzi ne spune că timpul prezent e un timp de pregătire pentru un examen, ce va avea loc la sfârșitul istoriei. Viața pământească așa cum o știm se va încheia și va începe viața veșnică. Înfricoșătoarea Judecată este examenul. Timp de pregătire ne este viața întreagă.
În Evanghelia judecății de apoi vedem că nu mai este același Hristos care cinează cu vameșii sau vorbește cu desfrânatele, pentru că atunci era încă vreme de pocăință și pentru aceștia. Blândul Păstor este înlocuit cu Dreptul Judecător. Proba de examen e una singură, milostenia: Mi-ai dat să mănânc când am fost flămând, să beau când am fost însetat, M-ai primit când am fost străin, M-ai îmbrăcat când am fost gol, M-ai cercetat când am fost bolnav, ai venit la Mine când eram în temniță ?
La capătul tuturor faptelor bune stă iubirea semenului nostru aflat în nevoi, care este icoana Fiului lui Dumnezeu: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40)
Mântuitorul ne întreabă tranșant, ca odinioară pe Petru: „– Mă iubești tu pe Mine ?” (Ioan 21, 15) De răspunsul la această întrebare depinde fericirea noastră.
Evanghelia Judecății ne avertizează că Unul singur este Judecătorul și acela este Domnul Hristos. Noi nu avem dreptul și nici puterea să judecăm pe vreun om, să categorisim pe cineva drept bun sau rău. Și mult insistă Sfinții Părinți pe judecarea aproapelui ca pe un păcat greu, care poate să doboare din calea virtuții chiar și pe un om încercat. În Pateric, avem exemplul unui frate, care fusese mai trândav în nevoința călugărească. Pe patul morții însă, bătrânul lui avvă l-a văzut că se duce din viața aceasta vesel și cu bucurie și l-a întrebat: nu îți este frică ? viața ta nu a fost tocmai una model. El i-a răspuns: Nu am fost prea osărduitor la nevoință, așa e, însă de când m-am făcut monah, nu știu să fi judecat pe vreun om, sau să fi ținut pomenire de rău asupra cuiva. Deci i-a zis lui bătrânul: pace ție, fiule, că și fără osteneală te-ai mântuit !
Iubiți credincioși,
Să recunoaștem, la o primă lectură, Evanghelia de azi ni se pare înfricoșată. Dar să nu vă lăsați iscodiți de spaimă sau de deznădejde. Mai înainte de a fi înfricoșată, Evanghelia judecății este una minunată. Așa am putea numi ziua de astăzi: Duminica Minunatei Judecăți. De ce este minunată ? Pentru cei drepți, judecata de apoi nu va fi o ședință gravă de tribunal, în care fiecare inculpat așteaptă tremurând o sentință a unui judecător care lovește amenințător cu ciocanul în birou. Pentru cei drepți – și ne rugăm ca fiecare dintre voi să fiți acolo – judecata va fi o festivitate de premiere, în care li se evidențiază faptele bune și li se dă recompensa supremă: viața veșnică.
Atât de importantă, dar și fragilă, este relația cu aproapele nostru, încât Sfântul Grigorie de Nazianz exclamă:
„De orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt rușinos, și cu atât mai grozav, de orice cuvânt care a rănit pe cineva, chiar dacă acela este păcătos, că și pentru el S-a răstignit Domnul Hristos”.
Evanghelia de astăzi ne mai învață că drumul nostru spre Dumnezeu nu e solitar. Nimeni nu se mântuiește de unul singur. Împărăția cerurilor nu e individuală și egoistă, ci e ospăț, masă îmbelșugată și mulți împrejurul ei. E comunitate și comuniune. Nu ne mântuim izolați, ci prin oamenii din jurul nostru. Am putea spune că oamenii cu care interacționăm în fiecare zi, cunoscuți sau necunoscuți, drepți ori păcătoși, ne sunt dați spre mântuirea noastră. Cum spune colindul lui Radu Gyr: „Ni-i trimite Sfântul să ne-ncerce mila”.
Asemănăm judecata cu un examen. Dar nu este un examen individual, ci unul de echipă. Câștigă sau pierde echipa ai cărei membri se armonizează cel mai bine unul cu altul. Și fariseul era un jucător bun într-ale virtuții, dar nu avea un spirit de echipă, era individualist: „Îți mulțumesc, Doamne, că nu sunt ca ceilalți oameni…”
Și noi suntem o echipă. Uitați-vă în jur în biserică și vă veți vedea coechipierii. Comunitatea bisericii este cea cu ajutorul căreia ne mântuim.
Îmi aduc aminte de povestea din Proloage: băbuța care ajunsese în iad. Singura faptă bună din viața ei fusese o ceapă pe care o dăduse demult unei femei sărace. Îngerul ei s-a rugat de Dumnezeu dacă o poate ajuta cu ceva și și-a adus aminte de ceapa respectivă. A venit în iad, i-a întins femeii o ceapă și o trăgea încet afară din iazul cel de foc. Alți oameni s-au agățat și ei ca să fie salvați, dar femeia îi împingea cu piciorul, zicând: „- Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi! E ceapa mea, nu a voastră!” Într-un final, ceapa s-a rupt, dar nu pentru că nu ar fi rezistat greutății mai multor persoane, ci fiindcă n-a rezistat egoismului.
Iubiți credincioși,
Ieri a fost zi de pomenire a morților, sau Moșii de Iarnă. Ni i-am pomenit pe cei adormiți din neamurile noastre, stămoși, moși părinți, frați, surori, fii și fiice. Pentru că și aceasta e o faptă de milostenie față de aproapele. Credința fermă a Bisericii este că nici o rugăciune pentru cei răposați nu e zadarnică. Dacă nu s-au mântuit în viața aceasta prin faptele lor, se pot încă mântui în viața de dincolo prin rugăciunile celor ce îi pomenesc.
Iar noi, cum să trăim ? „Aceasta este mântuirea, aceasta este Împărăția lui Dumnezeu: să fii astăzi mai bun decât ai fost ieri și să fii mâine mai bun decât ești astăzi.” (Bartolomeu Anania).
Făcând așa, vom avea „răspuns bun la Înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos” și vom auzi și noi glasul care ne va chema: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”.
Diacon Nicolae Marinescu
Colind canadian
(Urarea Catedralei noastre pentru ostenitorii, binefăcătorii și închinătorii ei)
Azi, ca-n fiecare an,
Și aici, peste ocean,
Printre crengi de brad răsună
Tot colinda cea străbună.
O cântau părinți cu fiii
Și-o îngânau în somn copiii.
S-o cântați și voi sub geamuri
Și s-o duceți pe la neamuri.
Să aveți belșug în casă,
O pâine albă pe masă,
Lângă traista cu merinde
Și o tolbă de colinde.
Să purtați cu fală iia,
Nu uitați de România
Și la praznice de moși
Colindați-i pe strămoși.
Dați zăpada de prin tindă,
Agățați covrigi la grindă,
Și ca niște pui de daci
Puneți cruci pe cozonaci.
Între voi să aveți pace
Și în suflet să vă joace
Dumnezeu cu sfinții Lui
Hora infinitului.
Anul nou vă-nveselească,
Pruncu-n iesle vă zâmbească
Și din cer, în noaptea sfântă,
S-auziți cum îngeri cântă.
Diacon Nicolae Marinescu
Publicat în Lecturi
Etichetat Colind canadian, poezie, urare
Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu
Scrisoare pastorală la Praznicul Nașterii Domnului, 2016
Iubiții mei fii duhovnicești, Preacucernic Cler, Preacuvioși Monahi, Dreptmăritori Creștini ai de Dumnezeu păzitei noastre Episcopii,
Har și Pace de la Dumnezeu Tatăl și Domnul nostru Iisus Hristos, iar de la noi, arhierești binecuvântări!
Hristos se Naște! Măriți-L!
După încă un an care a trecut, am ajuns la prăznuirea nașterii Soarelui Dreptății, Iisus Hristos, umina Lumii. În aceasta zi de mare prăznuire și bucurie, să lăsăm povara cea de zi cu zi și grijile vieții la o parte pentru a face loc bucuriei sărbătorii Nașterii Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. In trăirea acestei sărbători, sufletele noastre se reînoiesc de fiecare dată cu tărie și curaj care vin din nădejdea cea veșnică.
Astăzi, ascultând lăuntrul inimii noastre, putem auzi cântarea îngerilor care au cântat deasupra staulului unde s-a născut Pruncul Hristos și care s-au coborât apoi degrabă să vestească păstorilor vestea cea mare că “Hristos s-a născut!” Ce bucurie mare a fost această veste! Ce bucurie oare a trăit atunci Sfânta Fecioară Maria, dreptul Iosif, păstorii, magii și desigur întreaga creație!
De la izgonirea din Rai a protopărințiilor Adam și Eva, toată creația, omul și natura, au căutat restabilirea adevăratei și dreptei comuniuni cu însăși Creatorul său. Dar omul în această căutare, mai ales din cauza mândriei sale, s-a îndepărtat și mai mult de Ceruri și s-a adâncit tot mai mult distanța între el și Creator. Dumnezeu a văzut chipul și asemănarea sa din om înnegrită de păcat și omul dezumanizându-se și cuprins de disperare.
“Ce putea face Dumnezeu în fața acestui proces de dezumanizare a omului, în fața tăinuirii adevărului despre Sine de către uneltirile duhurilor celor rele?” se întreba Sf. Atanasie cel Mare. “Ce altceva putea oare să facă, fiind Dumnezeu, decât să reînnoiască chipul Său în om, astfel încât omul să-L poată cunoaște din nou.”
Dumnezeu a trimis prooroci și chiar îngeri să readucă pe om la Sine, dar a fost necesar ca însuși El, Dumnezeu, să se aplece spre pământ pentru a înălța pe om la ceruri. “Ce minunată lucrare!” exclama Sf. Ioan Gură de Aur, “El a trimis întâi pe îngeri la om, iar apoi a înălțat pe om la cele cerești. Raiul s-a făcut pe pământ fiindcă raiul trebuia să ridice la sine lucrurile pământești.” Precum patriarhul Iacov din Vechiul Testament striga, “El va veni și lumea se va aduna în jurul Său.”
Întruparea Mântuitorului a sters negura păcatului de pe chipul dumnezeiesc din om și a respus pe om în adevăratul său drept, de moșternitor al Impărăției Tatălui Ceresc. Sf. Atanasie cel Mare spune “Cuvântul lui Dumnezeu se întrupează, pentru ca doar El, chipul Tatălui, putea reface pe om după chipul dumnezeiesc,” luând aminte la însuși cuvintele Mântuitorului: “Eu am venit să caut și să mântuiesc pe cel pierdut.” Era, deci, necesar ca Dumnezeu însăși să se întrupeze si să vină la noi, spune Sf. Leon cel Mare, “căci dacă El nu era Dumnezeu adevărat, El nu ne putea aduce nici un ajutor, iar dacă nu era om adevărat, El nu putea fi pentru noi un exemplu.”
Motivul pentru care Mântuitorul s-a întrupat de la Duhul Sfant și din Sfânta Fecioară Maria, ne spune Sf. Ioan Gură de Aur, este
“ca venind între noi, El ne va învăța, și învățându-ne, ne va și arăta lucruri pe care omul nu le poate vedea. Fiindcă omul crede că ochii sunt mai demni de crezare decât urechile, îndoindu-se de ceea ce nu vede, astfel, El s-a smerit și ni s-a arătat nouă în trup pentru a șterge orice urmă de îndoială.”
Mântuitorul Hristos, învățându-ne, ne-a deschis mintea către Scripturi și profeții, cum zice proorocul David: “El va veni așteptat așa cum așteaptă un câmp însetat ploaia.” Naștera sa este de importanță cosmică. Este de o infinită importanță nu numai pentru noi personal, pentru familiile noastre, pentru neamul nostru ci pentru întreaga creație al cărui Creator El este. Intr-adevăr întruparea Sa în lume este binevenită!
Dorind să-L cunoaștem, suntem chemați să I ne închinăm, “căci dacă Hristos este Dumnezeu, așa cum și este, dar n-ar fi asumat și firea omenească, noi am fi fost încă străini mântuirii. Să I ne închinăm deci ca unui Dumnezeu, știind că s-a făcut și om pentru noi,” ne îndeamnă Sf. Chiril al Ierusalimului. Mântuitorul Iisus Hristos, “a venit ca mana cerească să sature pe cei flămânzi” spune Sf. Chiril al Ierusalimului, pe cei care au fost însetați de adevăr și cautători de fi repuși în dreptul lor în creația lui Dumnezeu. Ca urmare, praznicul de astăzi, al întrupării Impăratului Păcii, reamintește lumii întregi, ca omul este moștenitorul Împăratului Ceresc chemat la moșternirea cea veșnică.
Ne bucurăm oare astăzi de nașterea Sa? Cu siguranță că da. Să ne bucurăm cu adevărăt! “Recunoaște creștine demnitatea aceea care ți se cuvine” îndeamnă Sf. Leon cel Mare. Demnitate? Da, “pentru că noi suntem temple ale Duhului Sfânt” (1 Cor. 6:19) în care locuiește Dumnezeu, în care Dumnezeu umblă și care ne cheamă pe fiecare după al său nume. Ca urmare, noi nu suntem niciodată singuri, nici în clipa cea mai întunecată a vieții, și nici atunci când uneltirile satanice vin să ne destrame, “Dumnezeu este cu noi! Ințelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu!”
Acolo unde sunt dreptmăritori creștini, acolo este și Biserica, acolo este locașul lui Dumnezeu. Închinătorii adevărați și râvnitori vin la leagănul Pruncului Hristos cântând de bucurie, precum Sf. Ioan Gură de Aur spunea:
“Mă minunez purtând în brațele mele leagănul lui Hristos. Căci acesta este toată nădejdea mea, acesta este viața mea, acesta este mântuirea mea, acesta este instrumentul cântării mele, harpă a sufletului meu!”
La nașterea lui Hristos îngerii au cântat: “Mărire lui Dumnezeu întru cele de sus și pe pământ pace și între oameni bunăvoire” (Luca 2:14) Această pace s-a împlinit prin Hristos însuși care ne-a împăcat pe noi cu Dumnezeu Tatăl, spune Sf. Chiril. In timp de persecuție sau liniște, în vremuri bune și în bucurie, pacea lui Dumnezeu nu are limite (Isaia 9,7). La fel și pentru noi astăzi, bucuria noastră nu cunoaște limite, să ne grăbim să întâmpinăm pe pruncul Hristos în lume, Cel care aduce împăcare și pace tuturor. Este binevenit! Să-L primim pentru că este Dumnezeul nostru și noi suntem poporul Său.
Fiindcă azi “nouă prunc ni s-a născut, nouă astăzi un fiu ni s-a dat” (Isaia 9:5) ploaia a căzut peste pământul însetat, mireasma a acoperit pământul, norul cel blând și ocrotitor a venit în mijlocul nostru, stâlpul de foc ne-a condus din întuneric la lumina strălucitoare, iar pruncul nou născut își întinde mâna arătându-ne ce va să fie, împlinirea făgăduinței, “când Hristos, Care este viața voastră, Se va arăta, atunci și voi, împreună cu El, vă veți arăta întru slavă” (Col. 3:4).
Hristos se naște! Măriți-L!
Cu doriri de sănătate, pace și întru toate bună sporire,
† NATHANIEL
Din Mila lui Dumnezeu și Voia Poporului,
Arhiepiscop de Detroit și al Episcopiei Ortodoxe Române din America si Canada
Biserica Ortodoxă în America
Publicat în Pastorale
Etichetat Nașterea Domnului 2016, Nathaniel, pastorală
Moș Crăciun la serbarea copiilor
Această galerie conține 50 de fotografii.
Galerie
Etichetat colinde, Moș Crăciun, Serbare 2016
Dumnezeu a rânduit pentru noi ceva mai bun
Cuvânt la Duminica dinaintea Nașterii Domnului
Evanghelia pe care ați ascultat-o astăzi deschide Noul Testament. Ea cuprinde o enumerare a strămoșilor după trup ai Mântuitorului, începând cu Avraam. Aflăm astfel că de la patriarhul Avraam și până la Hristos au trecut patruzeci și două de generații.
Evanghelistul Matei a fost singurul care și-a scris evanghelia în limba aramaică, o derivată a limbii ebraice și limba vorbită de Mântuitorul și cei din vremea Lui. Ceilalți trei evangheliști și-au scris evangheliile în limba greacă. Matei se adresa iudeilor, cărora a vrut să le arate că Mântuitorul este născut din neamul lor, din aceeași strămoși și din aceeași patriarhi, că nu este un străin.
Aceeași genealogie se regăsește și la Sfântul Evanghelist Luca, însă ordonată în sens invers și mai completă: începe de la Iosif și merge înapoi pe firul istoriei, până la Adam.
Hristos Domnul nu S-a născut pe pământ pentru Sine – pentru că nu avea nevoie să Se nască, deoarece este născut din veci din Tatăl, ci S-a născut pentru noi. A coborât din slava Tatălui la condiția omenească, pentru a ridica pe om la Tatăl.
Mântuitorul S-a întrupat ca să răscumpere, prin ascultarea Lui, neascultarea lui Adam și prin el, a întregului neam omenesc. Așa cum, prin Adam, toți am păcătuit, tot la fel, prin credința în Mântuitorul Iisus Hristos, toți avem viața veșnică.
Era nevoie ca El să se întrupeze ? Da. Spune Scriptura că plata păcatului este moartea. Astfel că, trebuia, pentru oamenii care au păcătuit, să moară un om, dar în același timp, acel om trebuia să fie și Dumnezeu, ca să nu rămână în moarte, ci să biruiască moartea prin Înviere.
Ne putem pune o întrebare: dacă Dumnezeu știa, înainte de a face lumea, că oamenii vor cădea în păcat, de ce i-a mai făcut ? Din iubire. Pentru același motiv, pentru care familiile dau naștere la prunci, chiar dacă știu că, mai devreme sau mai târziu, aceștia le vor aduce supărări. Dar, la fel ca și copiii în familie, oamenii sunt capabili nu numai de neascultare și păcat, ci și de fapte bune și iubire. Iar Dumnezeu preferă să vadă la noi lucurile bune pe care le putem face, iar nu pe cele rele.
Când s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu? Spune Scriptura că „la plinirea vremii”. Ce expresie frumoasă! Când lumea va fi fost pregătită pentru a-L primi. Când așteptarea va fi fost așa de lungă încât să îi facă pe oameni să tânjească după un Mântuitor.
Din cărțile noastre vechi știm că de la facerea lumii și până la Hristos sunt cinci mii cinci sute de ani. Vechiul calendar bizantin, ținut multă vreme în țările ortodoxe în paralel cu cel iulian, plasează data creației lumii la 1 septembrie 5509 î.Hr. De aceea anul bisericesc începe la 1 septembrie, nu la 1 ianuarie, ca anul civil. Potrivit acestui calendar, acum ne aflăm în anul 7525 zis „de la facerea lumii”.
Dar Dumnezeu nu i-a lăsat pe oamenii Vechiului Testament singuri în așteptarea lor. Le-a vorbit prin strămoși și le-a trimis prooroci, care să le țină vie credința și nădejdea după Dumnezeu. Și vedem nume mari printre cei pomeniți în Evanghelie: Avraam, Isaac, Iacov, împăratul David, Solomon.
Despre acești prooroci vorbește cu mare admirație Sfântul Apostol Pavel în pericopa apostolică de astăzi:
Şi ce voi mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de prooroci, care, prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate […] Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au murit ucişi cu sabia […] ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri […] toți aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun.
În tot răstimpul de la Avraam la Hristos, profețiile despre Mesia nu au lipsit. Li s-au dat evreilor vechiului testament semne despre naștarea Domnului: se va naște în Betleem, va fi chemat nazarinean, se va naște din fecioară, va lua asupra Lui păcatele și neputințele noastre și multe altele.
Același lucru îl facem și noi astăzi: așteptăm cu dragoste nașterea Pruncului din Betleem, pentru a-i oferi găzdure în casa sufletului nostru.
Iubiți credincioși,
Întreg calendarul nostru pendulează între Naștere și Înviere. Sunt cele două puncte cardinale ale ortodoxiei.
Noi asociem Sărbătoarea Nașterii Domnului cu zăpada și colindele. Praznicul Nașterii are în el ceva din nostalgia sărbătorilor și tradițiilor de odinioară. Așa ne-o amintim și noi din copilărie, când ne trezeau bunicii dimineața devreme pentru că trecea părintele cu icoana. Preotul din satul copilăriei era mesagerul Crăciunului și cel mai important colindător. Și iată, și aici peste ocean, încercăm să ținem vie această tradiție a chemării preotului cu icoana pe la casele noastre.
Acum, la Crăciun, mai mult ca oricând, să ne aducem aminte de cuvintele acestea:
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16)
În aceste zile, vă îndemn să trăiți fiorul păstorilor din Betleem, să vă bucurați și să fiți buni. Ascultați și cântați colinde, pentru că ele sunt cele mai frumoase predici despre Nașterea Domnului.
Și aș încheia cu acest îndemn:
„Faceţi din Fiul Mariei un prieten al copiilor voştri; şi fiţi siguri că Pruncul Iisus vă va surâde din iesle, iar Copilul Iisus va merge spre Nazaret ţinându-vă de mână.” (Arh. Bartolomeu Anania)
Amin.
Diacon Nicolae Marinescu
Moș Nicolae, cel bun, blând și aducător de daruri
„Îndreptător credinței și chip blândețelor, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta, ai câștigat cu smerenia cele înalte și cu sărăcia cele bogate. Parinte Ierarhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre”
Preot Paroh Liviu Alexandrescu
Iubiți credincioși !
Una dintre cele mai îndrăgite sărbători ale creștinătății din perioada de iarnă este sărbătoarea Sfântului Nicolae, cunoscut în tradiția noastră drept „Moș Nicolae, cel bun, blând și aducător de daruri’’.
Sfântul Ierarh Nicolae s-a născut în localitatea Patara din Asia Mică, în a doua jumătate a secolului al III-lea, din părinții Teofan și Nona, o familie înstărită de buni creștini, ce a fost convertită la creștinism chiar de ucenicii Sfinților Apostoli. După o creștere aleasă în familie, în duhul credinței și al evlaviei creștine, tânărul Nicolae frecventează școlile timpului, reușind să-și însușească o cultură și o experiență de viață deosebită. Încă de la această vreme a reușit să sporească în credință și înțelepciune, în dragoste și milostenie și să urce tot mai sus pe treptele desăvârșirii.
Nu s-a putut însă bucura de căldura și ocrotirea părintească decât până în pragul tinereților sale, căci părinții lui aveau să moară din cauza unei epidemii de ciumă. Rămas orfan și moștenind de la părinții săi o frumoasă avere, tânărul Nicolae nu a risipit această moștenire în plăceri deșarte, ci, călăuzit de învățătura evanghelică, a socotit că este mai înțelept să foloseasca avuția sa materială, moștenită de la părinți, în fapte de milostenie față de semenii săi aflați în lipsuri și suferință.
Rugăciunea lui zilnică era ajutorarea celor în necazuri , meditația sa, era imnul dragostei. Fiind pătruns de dragostea lui Dumnezeu, tânarul Nicolae acceptă să intre în rândul slujitorilor ca preot, la varsta de 23 de ani, zicând: „Eu primesc preoția pentru mila celor neputincioși, pentru a putea ierta păcatele lumii și pentru a înfrânge puterea diavolului, care poartă sceptrul morții”.
Sfântul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune și model credincioșilor, era blând, fără de răutate și smerit cu duhul, ferindu-se de îngâmfare. Hainele lui erau simple și hrana o gusta totdeauna numai o dată pe zi și aceea, seara. Toată ziua asculta nevoile celor ce veneau la dansul, iar ușile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toți și apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mângaietor celor ce plângeau, ajutător celor năpăstuiți și tuturor mare făcător de bine.
Murind episcopul din Mira (în Asia Mică), poporul credincios îl roagă să primească episcopia, dar el refuză, recunoscând că este nevrednic de arhieria lui Hristos, dar Sfântul Metodie al Constantinopolului îl sfătuiește să se supună. După potolirea prigoanelor pagâne împotriva creștinilor, s-au abătut alte necazuri asupra Bisericii lui Hristos, adică erezii, abateri grave de la adevărata și dreapta învățătură și credință oficială a Bisericii crestine. Cea dintâi mare răzvrătire împotriva Bisericii creștine a fost erezia Iui Arie, care învăta ca Domnul nostru Iisus Hristos nu este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, neavând origine și existență dumnezeiască din veci, ca Dumnezeu Tatăl.
Pentru a stăvili răspandirea acestei erezii, Sfântul Împărat Constantin cel Mare a adunat în sobor, în cetatea Niceea din Asia Mică, în anul 325, pe părintii Bisericii, în număr de 318. Aceștia, discutând rătăcirea lui Arie, au condamnat-o și au fixat împotriva ei adevărata învățătură a Bisericii, prin care se recunoștea și se statornicea originea, ființa si egalitatea dumnezeiască a lui lisus Hristos – Fiul cu Dumnezeu – Tatăl, așa cum o mărturisim și noi astăzi în Simbolul de Credință. La soborul Sfinților Părinți de la Niceea a luat parte și Sfântul Ierarh Nicolae, care a apărat cu strășnicie dumnezeirea Domnului lisus Hristos, a înfruntat cu toată puterea și asprimea pe răzvrătitul Arie și erezia sa.
Sfântul Nicolae mai este cunoscut în toată lumea ca ocrotitor al copiilor și tinerilor, aducător de daruri bogate și patron al familiilor neîntinate. Glasul lui se face auzit în orice casă creștină prin colinde și datini, fiind mesagerul lui Moș Ajun și înaintemergătorul lui Moș Crăciun.
Să ne primenim ieslea sufletului nostru prin post, spovedanie și fapte bune pentru ca Domnul Hristos să își găsească în sufletul nostru iesle curată, să coboare acolo ca să ne aducă mântuirea și pacea, pe care numai El le poate aduce.
Publicat în Panegirice
Etichetat Sf. Nicolae
Mai-marilor Voievozi ai oștilor cerești
Predică la Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, 2016
Preot paroh Liviu Alexandrescu
„Mai-marilor Voievozi ai oștilor ceresti, rugămu-vă pe voi, noi, nevrednicii, ca prin rugăciunile voastre să ne acoperiți pe noi cu acoperământul aripilor măririi voastre celei netrupești, păzindu-ne pe noi, cei ce cădem cu deadinsul și strigăm: izbăviți-ne din nevoi, ca niște mai-mari peste puterile celor de sus.”
Iubiți credincioși !
În fiecare an, ziua de 8 Noiembrie este foarte bine cunoscută în credința noastră creștină ortodoxă, deoarece este consacrată cinstirii celor doi mari Arhangheli, Mihail si Gavriil. Cuvantul „înger” înseamnă „trimis”, iar cuvantul „arhanghel” inseamnă „mai mare peste ingeri”.
Serafimii cei cu câte șase aripi….
Așadar, Arhanghelii sunt așezați de Dumnezeu peste cetele îngerești, având misiunea cea mai înaltă, implinind voia Lui Dumnezeu pe pământ si ajută oamenilor să împlinească poruncile Lui. Ei au fost creați de Dumnezeu mai înainte de om și de lumea vazută, dar nu prin cuvânt, ci numai cât a gândit, Dumnezeu i-a și creat. Despre îngeri, Biserica ne invață că sunt „duhuri slujitoare”(Evrei, 1, 14), adică ființe fără de trupuri, slugi credincioase lui Dumnezeu și totodată prieteni și ocrotitori ai noștri, puși de Dumnezeu pe drumul anevoios de la leagăn la patria cerească, la „Cerul si pamantul nou” ce vor să fie.
Sfântul Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfântului Apostol Pavel, spune că îngerii se împart în nouă cete, fiecare având numele și misiunea sa. Cetele îngerești sunt împărțite în trei ierarhii sau grupe și anume:
- ierarhia cea mai de sus, aproape de Preasfânta Treime, este formată din Serafimi, Heruvimi și Tronuri. Ei stau în jurul tronului lui Dumnezeu înconjurați în văpaie de foc și fac cunoscută voia Lui îngerilor de mai jos
- ierarhia din mijloc este formata din Domnii, Puteri și Stăpânii, cum îi numește și Sfântul Apostol Pavel, vasul cel ales al lui Hristos. Ei domnesc peste îngerii de mai jos și stăpânesc puterile iadului și intreg Universul.
- ierarhia cea mai de jos este formata din Începătorii, Arhanghelii și Îngeri. Acestia sunt cei mai aproape de oameni, cărora le fac cunoscută voia lui Dumnezeu și-i ajută să scape de cursele și atacurile îngerilor răi, adică de ispitele și amăgirile diavolilor.
Sfinții Arhangheli sunt în număr de șapte: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Gudiil si Varahiil. Dintre toți acestia, cei mai cunoscuți sunt Arhanghelii Mihail și Gavriil.
Sf. Arhanghel Mihail
Arhanghelul Mihail este numit „puterea Lui Dumnezeu”‘ și are slujba de a păzi legea lui Dumnezeu și de a birui puterea vrăjmașilor. După ce Lucifer, cu ascultătorii săi, a „căzut ca un fulger din cer”, a devenit din arhanghel luminat, satană întunecată. Arhanghelul Mihail a strâns oștile cerești și le-a zis: „să stăm bine și să luăm aminte, noi cei ce suntem zidiți”. Aceasta este prima adunare a îngerilor.
Tot Arhanghelul Mihail este alături de Lot, din cetatea Sodomei și Gomorei, ferindu-l de pieirea cea prin foc și pucioasă și conduce poporul evreu la Țara Făgăduinței, în numele lui Dumnezeu. La sfarșitul lumii va suna din trâmbiță pentru Judecata de apoi și cu sabia de foc a dreptății va despărți într-o clipă pe drepți de păcătoși.
Sfântul Arhanghel Gavriil este împlinitorul unor porunci dumnezeiești de mare importanță pentru sufletele noastre. Lui i s-a încredințat vestea copleșitoare pentru îngeri și mai ales pentru oameni: întruparea Fiului lui Dumnezeu. El este interpretul către Dumnezeu al rugăciunilor Sfinților Părinți ai Maicii Domnului: Ioachim și Ana, precum se mai arată și preotului Zaharia și soției sale Elisabeta, întărindu-le nădejdea că vor avea ca urmaș pe Sfântul Ioan Botezătorul.
SF. Arhanghel Gavriil dând Sfintei Fecioare Maria vestea nașterii Mântuitorului
Arhanghelul Gavriil este numit „bărbat-Dumnezeu” și aduce bunele vestiri de bucurie. El se prezintă Sfintei Fecioare Maria, ca sol al Dumnezeirii, aducându-i vestea nașterii lui Mesia. El este mesagerul păcii în lume și al buneivoirii intre toți oamenii și, în icoane, poartă un crin în mână.
Să nu uităm că Sfinții Arhangheli sunt cei dintâi mijlocitori între Dumnezeu și oameni, sunt păzitorii noștri, ai familiilor creștine, ai mamelor, văduvelor și orfanilor. Să ne străduim să trăim o viață cinstită, pentru a fi a aproape de îngeri, iar la judecată, ca martorii faptelor noastre, să ne ajute la mântuirea noastră.
Biserica ne îndeamnă să cinstim îngerii buni precum cinstim și sfinții, să le ascultăm șoaptele, să-i chemăm în ajutor și să rugăm fiecare pe Dumnezeu, să ne dea „înger de pace, credincios, îndreptător, păzitor sufletelor și trupurilor noastre”, iar celor care poarta aceste nume de îngeri, le dorim multă sănătate, lungime de zile și împlinirea sfintelor porunci ale lui Hristos Domnul, în veci. Amin !
Publicat în Panegirice
Etichetat îngeri, Sfinții Arhangheli
Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip
Predică la Cuvioasa Parascheva – 14 Octombrie
Preot Paroh Liviu Alexandrescu
Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip. Că luând crucea ai urmat lui Hristos. Și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta, și cu îngerii, împreună se bucură, Cuvioasă Maică Parascheva, duhul tău. (Troparul Cuvioasei)
Iubiți credincioși !
În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxă de pretutindeni o prăznuieşte pe Cuvioasa Maică Parascheva. Această floare aleasă a Bisericii este cinstită în chip deosebit în Moldova, întrucât mai bine de 350 de ani, moaştele ei se găsesc la Iaşi, fiind izvor de binecuvântare pentru toţi cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlocitoare către Preamilostivul Dumnezeu.
Cuvioasa Maică Parascheva a fost numită, mai cu seamă în Moldova „Sfânta Vineri”.
S-a născut în Epivata (azi Boiados), pe ţărmul Mării Marmara, în apropiere de Constantinopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci capitala Imperiului Bizantin. Părinţii ei, oameni de neam bun şi credincioşi, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în frica de Dumnezeu, îndemnând-o spre deprinderea faptelor bune, dar mai ales a postului, rugăciunii şi milosteniei. Un frate al ei, după ce a învăţat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie; a fost ales episcop în localitatea Madite.
La vârsta de zece ani, fiind fecioara într-o biserică, a auzit cuvântul evanghelic „Cine va vrea să vină după mine, să se lepede de sine şi să ia crucea sa şi aşa să vină după Mine” (Marcu 8, 34). Acest cuvânt a pătruns-o până în adâncul inimii, drept pentru care, ieşind din biserică, a împărţit săracilor hainele şi podoabele sale. Deşi era mustrată mereu de părinţi, ea de multe ori da săracilor hainele sale şi nu lua în seamă mustrarea făcută de aceştia. Aprinsă de dragostea Mirelui Ceresc, ea părăsi casa părintească şi se duse în pustie, unde se dărui postului, privegherii şi rugăciunii.
După ce a petrecut în pustie mulţi ani, într-o noapte, un înger a îndemnat-o să lase pustia şi să se întoarcă în locul său natal „că acolo ţi se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume către Dumnezeu pe care l-ai iubit”. Astfel, Sfânta a lăsat pustia şi a plecat spre Epivatul Traciei. Ajungând la Constantinopol, a intrat în biserica Vlaherna, închinată Născătoarei de Dumnezeu, unde s-a închinat Fecioarei, după care a mers la Ierusalim, la Locurile Sfinte, apoi în pustia Iordanului, unde a intrat într-o mănăstire de călugăriţe, unde a rămas până la vârsta de 25 de ani.
După aceasta, s-a întors în satul său, Epivatul Traciei, unde a mai trăit 2 ani, timp în care, prin trudă durere şi post continua să se înfrumuseţeze pentru Mirele Ceresc. În acest chip petrecând, „şi cu rugăciune stăruind, ea îşi dădu luminat sufletul în mâna lui Dumnezeu şi nimănui nu-i spuse de unde a fost şi cine este”.
Descoperirea trupului său neputrezit s-a făcut prin rânduiala divină, căci murind un corăbier şi săpându-se groapa pentru acesta, pe ţărmul mării, trupul Sfintei a fost aflat neputrezit şi plin de mireasmă. Trupul Sfintei a fost luat din acel loc şi dus în biserica Sfinţilor Apostoli din Epivat. Aici, moaştele au stat timp de aproape 200 de ani, până în jurul anului 1235, cand au fost strămutate de la Epivat la Târnovo, capitala Imperiului româno-bulgar. Aici moaştele au stat aproape 160 de ani, timp în care a fost alcătuită slujba Cuvioasei. De aici, moaştele Cuvioasei au fost duse la Belgrad, iar în 1521, după cucerirea Belgradului de către sultanul Suleiman, sfintele moaşte au fost strămutate la Constantinopol, unde au stat 120 de ani.
În anul 1641, după ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, cârmuitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu membrii Sinodului au hotărât să-i ofere, drept recunoştinţă, moaştele Cuvioasei Parascheva. Racla cu cinstitele moaşte a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoţită de trei mitropoliţi greci (Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului şi Teofan al Paleopatrei). Ajungând la Galaţi, apoi la Iaşi, au fost întâmpinate de Vasile Vodă Lupu, de mitropolitul Varlaam şi de episcopii de Roman şi Huşi, de cler şi credincioşi.
In ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaşte au fost aşezate în minunata biserică a Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, ctitoria domnitorului. Cinstitele moaşte au rămas aici până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lăcaş, din acest motiv fiind mutate în paraclisul mănăstirii. Dar în seara zilei de 26 decembrie 1888, după slujba Vecerniei, din neatenţie, a rămas aprinsă o lumânare din sfeşnicul de lângă racla din lemn în care erau aşezate cinstitele moaşte. Peste noapte sfeşnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era aşezată racla, arzând mocnit toată noaptea şi prefăcându-l într-o grămadă de cărbuni.
A doua zi dimineaţa, autorităţile de stat şi bisericeşti, preoţii şi credincioşii au constatat că cinstitele moaşte au rămas neatinse; încă o minune săvârşită prin puterea lui Dumnezeu. Mitropolitul Iosif Naniescu, a cercetat paraclisul, preaslăvind minunea dumnezeiască. Prefectul judeţului Iaşi, Leon Negruzzi, şi procurorul general al oraşului au consemnat în procese verbale cele întâmplate. Ridicate din mormanul de jar, moaştele Cuvioasei au fost adăpostite provizoriu în altarul paraclisului de la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi şi în curând strămutate în noua Catedrală mitropolitană din Iaşi, care fusese sfinţită cu puţin timp mai înainte, la 23 aprilie 1887. Aici se găsesc şi astăzi, fiind cinstite de obştea drept-credincioşilor moldoveni, care îi cer Sfintei Parascheva să mijlocească pentru ei înaintea tronului ceresc, venerând-o cu multă evlavie, ca pe o adevărată ocrotitoare a Moldovei.
Pentru noi, Cuvioasa Parascheva, este modelul multor cuvioase și sfinte ale neamului românesc, care au ținut flacăra credinței aprinsă în cele mai grele perioade din istorie, care au luat drumul mănăstirilor, tocmai pentru o viață
curată și pentru a putea fi mijlocitoare nouă catre Dumnezeu.
Dumnezeu să binecuvinteze pe toate credincioasele Bisericii și pe toți cei care duc o viață curată, aproape de Dumnezeu, în veci. Amin !
Publicat în Panegirice
Etichetat Cuvioasa Parascheva
