Această galerie conține 22 de fotografii.
Revista CANDELA
Festivalul Candela
Revista SOLIA
Scrisoare pastorală la Învierea Domnului 2018
Preaiubitului nostru Cler,
Cinului Monahal si Dreptmăritorilor Creștini
ai de Dumnezeu păzitei noastre Episcopii:
Har, Mila și Pace de la Dumnezeu,
iar de la noi părintească dragoste și arhierești binecuvântări !
HRISTOS A ÎNVIAT !
„Iar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus; şi văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră. Şi apropiindu-Se Iisus, le-a grăit, zicând: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele,
până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 16-20).
+ NATHANIEL Arhiepiscop de Detroit și al Episcopiei Ortodoxe Române din America a Bisericii Ortodoxe în America
Iubiții Mei,
Aceste cuvinte din Sfânta Evanghelie după Sfântul Evanghelist Matei sunt ultimele îndemnuri ale Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos adresate ucenicilor Săi. Deși au fost adresate în primă instanță ucenicilor Săi din acea vreme, ele sunt îndreptate și spre noi astăzi, așa cum au fost și pentru toate generațiile anterioare nouă. Acestea sunt cuvinte de îndrumare, de poruncă de a participa prin cooperare cu
Dumnezeu în a aduce mărturie despre El, Domnul, Cel în Treime închinat și despre darul vieții dat de El fiilor și fiicelor Sale cât și despre făgăduința vieții veșnice.
Publicat în Pastorale
Etichetat Inviere 2018, pastorală
Imagini de la Slujba Prohodului – 2018
Această galerie conține 35 de fotografii.
Programul slujbelor din Săptămâna Patimilor și Săptămâna Luminată
=== Click pe imagine pentru a mări ===
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul
Doamne si Stapânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stapânie si al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale. Asa, Doamne, împarate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greselile mele si sa nu osândesc pe fratele meu, ca binecuvântat esti în vecii vecilor. Amin.
Vremea Postului Mare este cunoscută sub denumirea de „urcuş spre Înviere” şi este asemănată cu o scara spre Marele Praznic al creştinităţii, al Învierii Domnului Iisus Hristos.
Sfântul Vasile cel Mare spune că postul este una dintre cele mai vechi porunci, căci Dumnezeu a poruncit lui Adam:
„Din toţi pomii din Rai poţi sa mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului , să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca, vei muri negresit!”(Facere 2,16-17)
Postul este de doua feluri: post trupesc, adică înfrânare de la mâncare pe un timp limitat, cu scopul de a ne ruga mai curat lui Dumnezeu şi de a ne stăpâni firea şi postul sufletesc, adica înfrânarea limbii, a ochilor, a auzului de la cele rele, a mâinilor, sa nu lucreze vreun păcat şi mai ales înfranarea minţii si a inimii de la pofte şi de la tot felul de răutăţi.
Prin toate acestea ne regăsim în comuniunea cu Dumnezeu, întelegem că suntem făcuţi să participăm la viaţa vesnică, infinită a lui Dumnezeu. Fericitul Augustin spune: „Ne-ai facut pe noi Doamne, spre a Te căuta şi neliniştit este sufletul meu până ce nu se va odihni intru Tine.” Mântuitorul Iisus Hristos după ce a postit 40 de zile, a arătat întelesul adânc şi folosul spiritual al postului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”(Matei 4,4).
Omul nu este numai o fiinta biologică, ci şi una teologică. Trupul se hraneşte cu hrana sensibila perceputa de simiţuri, iar sufletul se hrăneşte cu prezenta iubitoare a lui Dumnezeu în el şi creaţia Sa, de fapt, nu poate trăi cu adevarat postul, fară rugăciune. Prin post si rugăciune, se cauta dobândirea Duhului Sfânt, luminarea minţii noastre, ca sa „gândim ca şi Hristos, să vedem ca Hristos şi să simţim ca Hristos.” (I Corinteni 2,16)
Postul devine complet , numai dacă este însoţit de rugăciune, milostenie şi fapte bune. Sfântul Ioan Gură de Aur spune:
„Dacă vrei să dai două aripiputernice rugăciunii tale, atunci însoteste rugăciunea ta cu post şi cu milostenie, pentru că nu cei săraci au nevoie de cei bogaţi, ci dimpotrivă, bogaţii au nevoie de săraci, căci săracul dobândeşte de la bogat doar o pâine şi o haina, pe când bogatul dobândeşte prin sărac, cerul si fericirea vesnică.”
Aşadar, postul să ne întareasca trupul, rugăciunea să ne înalţe la Dumnezeu, iar faptele bune să ne curăţească sufletul pentru a fi vrednici de jertfa şi Învierea Domnului Iisus Hristos din morţi.
Preot paroh Liviu Alexandrescu
Publicat în Predici
Etichetat Efrem Sirul, Postul Mare, rugăciune
Vestea cea bună
Preot paroh Liviu Alexandrescu
„Duhul Sfânt Se va pogorî peste Tine şi puterea Celui Preaînalt Te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din Tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema.”(Lc. l, 35)
Iubiti credinciosi!
Sărbătoarea Bunei Vestiri face parte dintre praznicele împărătești, care ne amintește de vestea cea buna adusa Maicii Domnului, de către îngerul Gavriil. Acest eveniment numit de Biserică „Buna Vestire” este sărbătorit pe 25 martie, ca o zi de mare bucurie pentru Maica Domnului și pentru întreaga omenire, primind vestea că „va naște pe Fiul Lui Dumnezeu” Domnul Iisus Hristos.
Referatul Genezei spune ca omul a fost făcut „după chipul Lui Dumnezeu”(Geneza 2,7). Însă chipul Lui Dumnezeu în om se referă la natura spirituală a omului, care poate intra în comuniune cu Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nazianz spune :„In calitate de pământ sunt legat de viața de jos; dar fiind și o părticică dumnezeiască, eu port în mine dorința vieții viitoare”. Sfântul Vasile cel Mare spune : „omul a primit porunca să devină Dumnezeu”.
Prima pereche de oameni, stăpâniți de mândrie ( Adam și Eva), dorește să ajungă la perfecțiune și fericire, fără ajutorul Lui Dumnezeu și pentru aceasta vor pierde legătura cu izvorul vieții, Creatorul. Păcatul adamic consta în faptul că a vrut să devină dumnezeu, fără Dumnezeu.
Păcatul strămoșesc se transmite la fiecare urmaș al lui Adam, până la venirea Fiului Lui Dumnezeu, cum spune Sfântul Pavel :„Căci precum în Adam toți mor, tot așa, în Hristos toți vor învia”( 15,22) Corinteni. Evenimentul Întrupării Fiului Lui Dumnezeu a fost făgăduit după căderea în păcat a părinților Adam și Eva, apoi profețit și de alți profeți, printre care și Isaia proorocul :
„Iată Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, ce se tâlcuiește: cu noi este Dumnezeu”(Isaia 7,14)
Vestea cea buna vine de la Bunavestire, cu închinarea îngerului Gavriil prin cuvintele: „Bucură-te cea plină de dar”. Darul cel mare îl primește de la Duhul Sfânt, pentru sfințenia și curățenia de care a dat dovada toată viața, fiind aleasa cerului și a pământului, devenind mamă a Domnului Iisus și mamă a noastră, a tuturor.
De atunci avem cultul ei de mamă ideală, de mamă model pentru toate mamele. Eva a fost mama prin care a intrat păcatul în lume iar Maria a fost mama prin care a venit sfințenia și mântuirea. Eva s-a lăsat amăgită și ispitită de șarpele păcatului iar Fecioara Maria a fost „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Tot ce am pierdut prin Eva, am redobândit prin Maria. Este foarte important să știm că avem o mamă în cer și pe pământ, ca o scară care leagă pământul și cerul, care este receptivă la rugăciunile și nevoile noastre.
Un suflet de mamă, ca al Maicii Domnului, este permanent în rugăciune și mai ales cu mare trecere la ușa milostivirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul său, așa cum rostim în rugăciune:
„Ușa milostivirii deschide-o nouă Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că Tu ești mântuirea neamului creștinesc”
Iubiți credincioși!
Hramul este prilejul de rugăciune, de bucurie și de mulțumire Lui Dumnezeu, Maicii Sale și Sfinților, pentru binefacerile pe care le primim de la ei. Bucuria hramului ne adună pe toți laolaltă, de la cel mic până la cel mare, de la cei vii, până la cei care nu mai sunt printre noi, în fiecare an, ajungând până la originea lui și anume pentru biserica noastră – anul 1918.
Publicat în Predici
Etichetat Buna Vestire, hram
Paradoxul credinței
(Predică la Duminica a 4-a din Post – vindecarea fiului cu duh mut – Marcu IX, 17-32)
„Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”
Iubiți credincioși,
Ne aflăm în nordul țării sfinte, undeva în vecinătatea Mării Galileii. Mântuitorul își lăsase ucenicii într-un sat și mersese pe Muntele Taborului, luând cu el doar pe trei dintre ei: pe Petru, Iacov și Ioan. Aici avusese loc Schimbarea la Față, când Hristos Și-a arătat adevărata Sa înfățișare dumnezeiască, de lumină.
La întoarcerea în sat, au aflat mulțime mare împrejurul ucenicilor Săi rămași acolo și pe cărturari sfădindu-se cu ei.
„Văzându-L, mulțimea s-a spăimântat și, alergând I se închina”.
Ce se întâmplase ?
Un om din mulțime avea un copil care era stăpânit de un demon, care îl făcea să fie mut și surd și să se manifeste în feluri înspăimîntătoare: „Oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. De multe ori l-a aruncat în foc și apă, ca să-l piardă.”(versetul 22). Într-adevăr, o imagine scoasă, parcă, din Infernul lui Dante.
Inițial, ucenicii rămași în sat încercaseră să îl vindece, dar au eșuat. Cărturarii, care se aflau și ei în mulțime, începuseră să conteste puterea și originea divină a Mântuitorului. Cărturarii erau puși pe cârcoteală: că de ce vindecă Hristos sâmbăta, de ce ucenicii Lui nu țin post, și altele. Iar când erau puși în fapta unei minuni pe care nu o puteau nega, ziceau că e vreun șiretlic la mijloc: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni.” (Matei IX, 34). Dădeau dovadă de orice, numai de credință, nu, deși dovezile dumnezeirii lui Hristos erau chiar sub ochii lor.
Așa i-a găsit Mântuitorul pe cei din sat, după ce a coborât de pe muntele Tabor. Sfădindu-se. L-a întrebat pe tatăl copilului și acesta I-a spus despre ce este vorba și că ucenicii nu au putut să-l vindece.
Aici, Hristos oftează și îi mustră pe cei de față: „O neam necredincios, până când voi fi cu voi?” (În Biblia franceză, scrie „O, generație necredincioasă”). Apoi îl întreabă pe tată de când este fiul lui bolnav din cauza demonului și tatăl îi răspunde cu adâncă tristețe: „Din pruncie.” Câtă durere în vorbele acestea ! Să îți vezi copilul bolnav din copilărie și să nu poți să faci nimic e o durere pentru orice părinte. Atât de mare, încât, după ce ucenicii nu reușiseră să facă nimic, omului i se spulberase orice nădejde de vindecare.
Iată de ce, el Îi spune lui Iisus cu o undă de necredință: „De poți ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi”. De poți ceva… Credința lui era mică.
Mântuitorul simte asta și îi spune tatălui: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.”
Atunci, tatăl copilului cade în genunchi, izbucnește în lacrimi și strigă la Hristos cu unele din cele mai cutremurătoare cuvinte din Evanghelii:
„Cred, Doamne ! Ajută necredinței mele !”
Mântuitorul ceartă apoi duhul cel necurat și acesta părăsește sufletul copilului, care se vindecă de neputința lui.
Iubiși credincioși,
Cuvintele tatălui copilului bolnav din evanghelia de azi sunt foarte importante. Ele ne arată paradoxul actului credinței. Pe de o parte credem și pe altă parte, crezând, ne dăm seama cât de puțină ne este credința și cît de mare nevoie avem de harul lui Dumnezeu.
Credința nu e un sentiment static, ca o acceptare a unui sistem filozofic sau o adeziune la un partid politic. Credința e o căutare activă.
Să nu vedem credința ca pe un contract. Am semnat și gata. Să o vedem ca pe un urcuș pe un munte înalt, pe un drum presărat cu pietre colțuroase care ne împiedică la tot pasul, dar și cu poieni înverzite și cu izvoare cu apă rece din loc în loc.
Credința este o căutare activă, un amestec de întrebări și răspunsuri, de necazuri și bucurie, de agonie și extaz. Este „neliniștea cea bună”. Cred și crezând îmi dau seama cât de mic sunt și cât de mare nevoie am de Dumnezeu ca să îmi întărească această credință. De aceea, adevărata credință este însoțită și protejată de smerenie. O credință mândră, ca a fariseului, e un nonsens.
Așa putem defini credința: ca un dor după Dumnezeu. Făcând un pas spre Dumnezeu, el face zece spre noi. Vine în întâmpinarea noastră, ca tatăl fiului risipitor, care, „văzându-l de departe, a alergat în întâmpinarea lui” (Luca XV, 20). A scurtat distanța dintre ei. Așa face și Dumnezeu: scurtează distanța dintre noi și El cînd ne vede venind.
Doar un om care Îl caută pe Hristos în mod activ Îl și găsește. Domnul vrea să Îl căutăm. Nu dă buzna în casa noastră ci „stă la ușă și bate”. (Apocalipsa III, 20). Dar, căutându-L, L-am și găsit deja.
Avem exemplul rabinului Saul, cel care va deveni, printr-una din cele mai frumoase convertiri din istorie, apostolul Pavel.
Ca rabin, doctor în teologia iudaică, fusese desemnat de sinedriu să facă o anchetă. El credea că, după punerea în mormânt a trupului Domnului, cineva îl furase și crease impresia că El înviase. Misiunea lui Saul era să găsească trupul mort și să dezlege astfel misterul. Saul era anticreștin convins. Dar era un om deschis la minte și intenționa să facă o anchetă clară, cu probe materiale. Iar proba principală era trupul neînsuflețit al Domnului.
Vorbind cu ucenici din diverse locuri, a văzut ca aceștia nu ascundeau nimic iar credința lor în Înviere era sinceră. Asta l-a pus pe gînduri. Începea, din lipsă de probe, să considere că trupul lui Iisus nu fusese furat, iar Învierea chiar avusese loc. Până când, într-o zi, Iisus Însuși i-a apărut ziua în amiaza mare și l-a întrebat: „Saule, Saule, pentru ce mă prigonești ?” (Faptele Apostolilor IX, 4)
Cuvîntul grecesc folosit pentru „prigonire” are un sens mai larg. Înseamnă a merge în urma cuiva, a urmări, a căuta. Acesta este sensul întrebării: de ce Mă cauți? M-ai găsit deja.
De atunci, viața lui Saul s-a schimbat radical. Căutarea lui, deși orientată la început către demascarea unui furt, l-a adus la credință. Și știm ce s-a întâmplat mai departe. Saul a devenit Apostolul Pavel, iar jumătate de Noul Testament sunt cuvintele lui.
Un om credincios nu stă pe loc. Îl caută pe Dumnezeu cu mintea și îl dorește cu sufletul. Crede activ, nu din inerție. E normal ca un om credincios să aibă întrebări, pentru că numai așa află răspunsuri. Întrebările sunt indicii ale unei credințe active.
Se spune despre un filozof, care, prin natura meseriei lui, își punea o sumedenie de întrebări existențiale despre lume, despre om, despre univers, despre suflet. Tot căutând, a ajuns să creadă în Dumnezeu. A fost apoi întrebat de cineva: – Ei, acum că ai ajuns la credință, ai aflat răspunsuri la toate întrebările tale ? El spune: – Acum am și mai multe întrebări. – Păi, atunci, care e avantajul credinței ? Și filozoful a răspuns: – Pentru că acum nu mai bâjbâi pe întuneric, fără să știu unde mă duc. Acum știu că răspunsurile la întrebările mele există acolo, undeva. Trebuie doar să am credință și le voi găsi.
Iubiți credincioși,
Strigătul de nădejde al tatălui copilului de azi ne aduce aminte de psalmul 129, care se cântă la vecernie:
„Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”
Tatăl a strigat, din străfundul sufletului său, la Hristos, ca la o ultimă nădejde: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”.
„Sunt cele mai amețitoare vorbe care s-au rostit vreodată. Cred că, dacă din toată Evanghelia ar rămâne doar aceste cuvinte, tot ar dovedi originea divină a creștinismului.”(Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii)
Aceste cuvinte au vindecat astăzi doi oameni: pe copil, de posedarea demonului și pe tatăl lui, de necredință.
Să ne dorim ca Mântuitorul Iisus Hristos să ne vindece și nouă neputințele trupești și sufletești și să ne întărească credința. Pentru aceasta, să rostim împreună cu tatăl copilului: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”
Diacon Nicolae Marinescu
Publicat în Omilii
