Copiii de la Școala Duminicală – Ana Lugojana

Video | Publicat pe de | Etichetat ,

Vestea cea bună

Preot paroh Liviu Alexandrescu

„Duhul Sfânt Se va pogorî peste Tine şi puterea Celui Preaînalt Te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din Tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema.”(Lc. l, 35)

Iubiti credinciosi!

Sărbătoarea Bunei Vestiri face parte dintre praznicele împărătești, care ne amintește de vestea cea buna adusa Maicii Domnului, de către îngerul Gavriil. Acest eveniment numit de Biserică „Buna Vestire” este sărbătorit pe 25 martie, ca o zi de mare bucurie pentru Maica Domnului și pentru întreaga omenire, primind vestea că „va naște pe Fiul Lui Dumnezeu” Domnul Iisus Hristos.

Referatul Genezei spune ca omul a fost făcut „după chipul Lui Dumnezeu”(Geneza 2,7). Însă chipul Lui Dumnezeu în om se referă la natura spirituală a omului, care poate intra în comuniune cu Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nazianz spune :„In calitate de pământ sunt legat de viața de jos; dar fiind și o părticică dumnezeiască, eu port în mine dorința vieții viitoare”. Sfântul Vasile cel Mare spune : „omul a primit porunca să devină Dumnezeu”.

Prima pereche de oameni, stăpâniți de mândrie ( Adam și Eva), dorește să ajungă la perfecțiune și fericire, fără ajutorul Lui Dumnezeu și pentru aceasta vor pierde legătura cu izvorul vieții, Creatorul. Păcatul adamic consta în faptul că a vrut să devină dumnezeu, fără Dumnezeu.

Păcatul strămoșesc se transmite la fiecare urmaș al lui Adam, până la venirea Fiului Lui Dumnezeu, cum spune Sfântul Pavel :„Căci precum în Adam toți mor, tot așa, în Hristos toți vor învia”( 15,22) Corinteni. Evenimentul Întrupării Fiului Lui Dumnezeu a fost făgăduit după căderea în păcat a părinților Adam și Eva, apoi profețit și de alți profeți, printre care și Isaia proorocul :

„Iată Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, ce se tâlcuiește: cu noi este Dumnezeu”(Isaia 7,14)

Vestea cea buna vine de la Bunavestire, cu închinarea îngerului Gavriil prin cuvintele: „Bucură-te cea plină de dar”. Darul cel mare îl primește de la Duhul Sfânt, pentru sfințenia și curățenia de care a dat dovada toată viața, fiind aleasa cerului și a pământului, devenind mamă a Domnului Iisus și mamă a noastră, a tuturor.

De atunci avem cultul ei de mamă ideală, de mamă model pentru toate mamele. Eva a fost mama prin care a intrat păcatul în lume iar Maria a fost mama prin care a venit sfințenia și mântuirea. Eva s-a lăsat amăgită și ispitită de șarpele păcatului iar Fecioara Maria a fost „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Tot ce am pierdut prin Eva, am redobândit prin Maria. Este foarte important să știm că avem o mamă în cer și pe pământ, ca o scară care leagă pământul și cerul, care este receptivă la rugăciunile și nevoile noastre.

Un suflet de mamă, ca al Maicii Domnului, este permanent în rugăciune și mai ales cu mare trecere la ușa milostivirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul său, așa cum rostim în rugăciune:

„Ușa milostivirii deschide-o nouă Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că Tu ești mântuirea neamului creștinesc”

Iubiți credincioși!

Hramul este prilejul de rugăciune, de bucurie și de mulțumire Lui Dumnezeu, Maicii Sale și Sfinților, pentru binefacerile pe care le primim de la ei. Bucuria hramului ne adună pe toți laolaltă, de la cel mic până la cel mare, de la cei vii, până la cei care nu mai sunt printre noi, în fiecare an, ajungând până la originea lui și anume pentru biserica noastră – anul 1918.

Publicat în Predici | Etichetat ,

Paradoxul credinței

(Predică la Duminica a 4-a din Post – vindecarea fiului cu duh mut – Marcu IX, 17-32)

„Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”

Iubiți credincioși,

Ne aflăm în nordul țării sfinte, undeva în vecinătatea Mării Galileii. Mântuitorul își lăsase ucenicii într-un sat și mersese pe Muntele Taborului, luând cu el doar pe trei dintre ei: pe Petru, Iacov și Ioan. Aici avusese loc Schimbarea la Față, când Hristos Și-a arătat adevărata Sa înfățișare dumnezeiască, de lumină.

La întoarcerea în sat, au aflat mulțime mare împrejurul ucenicilor Săi rămași acolo și pe cărturari sfădindu-se cu ei.

„Văzându-L, mulțimea s-a spăimântat și, alergând I se închina”.

Ce se întâmplase ?

Un om din  mulțime avea un copil care era stăpânit de un demon, care îl făcea să fie mut și surd și să se manifeste în feluri înspăimîntătoare: „Oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. De multe ori l-a aruncat în foc și apă, ca să-l piardă.”(versetul 22). Într-adevăr, o imagine scoasă, parcă, din Infernul lui Dante.

Inițial, ucenicii rămași în sat încercaseră să îl vindece, dar au eșuat. Cărturarii, care se aflau și ei în mulțime, începuseră să conteste puterea și originea divină a Mântuitorului. Cărturarii erau puși pe cârcoteală: că de ce vindecă Hristos sâmbăta, de ce ucenicii Lui nu țin post, și altele. Iar când erau puși în fapta unei minuni pe care nu o puteau nega, ziceau că e vreun șiretlic la mijloc: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni.” (Matei IX, 34). Dădeau dovadă de orice, numai de credință, nu, deși dovezile dumnezeirii lui Hristos erau chiar sub ochii lor.

Așa i-a găsit Mântuitorul pe cei din sat, după ce a coborât de pe muntele Tabor. Sfădindu-se. L-a întrebat pe tatăl copilului și acesta I-a spus despre ce este vorba și că ucenicii nu au putut să-l vindece.

Aici, Hristos oftează și îi mustră pe cei de față: „O neam necredincios, până când voi fi cu voi?” (În Biblia franceză, scrie „O, generație necredincioasă”). Apoi îl întreabă pe tată de când este fiul lui bolnav din cauza demonului și tatăl îi răspunde cu adâncă tristețe: „Din pruncie.” Câtă durere în vorbele acestea ! Să îți vezi copilul bolnav din copilărie și să nu poți să faci nimic e o durere pentru orice părinte. Atât de mare, încât, după ce ucenicii nu reușiseră să facă nimic, omului i se spulberase orice nădejde de vindecare.

Iată de ce, el Îi spune lui Iisus cu o undă de necredință: „De poți ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi”. De poți ceva… Credința lui era mică.

Mântuitorul simte asta și îi spune tatălui: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.”

Atunci, tatăl copilului cade în genunchi, izbucnește în lacrimi și strigă la Hristos cu unele din cele mai cutremurătoare cuvinte din Evanghelii:

„Cred, Doamne ! Ajută necredinței mele !”

Mântuitorul ceartă apoi duhul cel necurat și acesta părăsește sufletul copilului, care se vindecă de neputința lui.

Iubiși credincioși,

Cuvintele tatălui copilului bolnav din evanghelia de azi sunt foarte importante. Ele ne arată paradoxul actului credinței. Pe de o parte credem și pe altă parte, crezând, ne dăm seama cât de puțină ne este credința și cît de mare nevoie avem de harul lui Dumnezeu.

Credința nu e un sentiment static, ca o acceptare a unui sistem filozofic sau o adeziune la un partid politic. Credința e o căutare activă.

Să nu vedem credința ca pe un contract. Am semnat și gata. Să o vedem ca pe un urcuș pe un munte înalt, pe un drum presărat cu pietre colțuroase care ne împiedică la tot pasul, dar și cu poieni înverzite și cu izvoare cu apă rece din loc în loc.

Credința este o căutare activă, un amestec de întrebări și răspunsuri, de necazuri și bucurie, de agonie și extaz. Este „neliniștea cea bună”. Cred și crezând îmi dau seama cât de mic sunt și cât de mare nevoie am de Dumnezeu ca să îmi întărească această credință. De aceea, adevărata credință este însoțită și protejată de smerenie. O credință mândră, ca a fariseului, e un nonsens.

Așa putem defini credința: ca un dor după Dumnezeu. Făcând un pas spre Dumnezeu, el face zece spre noi. Vine în întâmpinarea noastră, ca tatăl fiului risipitor, care, „văzându-l de departe, a alergat în întâmpinarea lui” (Luca XV, 20). A scurtat distanța dintre ei. Așa face și Dumnezeu: scurtează distanța dintre noi și El cînd ne vede venind.

Doar un om care Îl caută pe Hristos în mod activ Îl și găsește. Domnul vrea să Îl căutăm. Nu dă buzna în casa noastră ci „stă la ușă și bate”. (Apocalipsa III, 20). Dar, căutându-L, L-am și găsit deja.

Avem exemplul rabinului Saul, cel care va deveni, printr-una din cele mai frumoase convertiri din istorie, apostolul Pavel.

Ca rabin, doctor în teologia iudaică, fusese desemnat de sinedriu să facă o anchetă. El credea că, după punerea în mormânt a trupului Domnului, cineva îl furase și crease impresia că El înviase. Misiunea lui Saul era să găsească trupul mort și să dezlege astfel misterul. Saul era anticreștin convins. Dar era un om deschis la minte și intenționa să facă o anchetă clară, cu probe materiale. Iar proba principală era trupul neînsuflețit al Domnului.

Vorbind cu ucenici din diverse locuri, a văzut ca aceștia nu ascundeau nimic iar credința lor în Înviere era sinceră. Asta l-a pus pe gînduri. Începea, din lipsă de probe, să considere că trupul lui Iisus nu fusese furat, iar Învierea chiar avusese loc. Până când, într-o zi, Iisus Însuși i-a apărut ziua în amiaza mare și l-a întrebat: „Saule, Saule, pentru ce mă prigonești ?” (Faptele Apostolilor IX, 4)

Cuvîntul grecesc folosit pentru „prigonire” are un sens mai larg. Înseamnă a merge în urma cuiva, a urmări, a căuta. Acesta este sensul întrebării: de ce Mă cauți? M-ai găsit deja.

De atunci, viața lui Saul s-a schimbat radical. Căutarea lui, deși orientată la început către demascarea unui furt, l-a adus la credință. Și știm ce s-a întâmplat mai departe. Saul a devenit Apostolul Pavel, iar jumătate de Noul Testament sunt cuvintele lui.

Un om credincios nu stă pe loc. Îl caută pe Dumnezeu cu mintea și îl dorește cu sufletul. Crede activ, nu din inerție. E normal ca un om credincios să aibă întrebări, pentru că numai așa află răspunsuri. Întrebările sunt indicii ale unei credințe active.

Se spune despre un filozof, care, prin natura meseriei lui, își punea o sumedenie de întrebări existențiale despre lume, despre om, despre univers, despre suflet. Tot căutând, a ajuns să creadă în Dumnezeu. A fost apoi întrebat de cineva: – Ei, acum că ai ajuns la credință, ai aflat răspunsuri la toate întrebările tale ? El spune: – Acum am și mai multe întrebări. – Păi, atunci, care e avantajul credinței ? Și filozoful a răspuns: – Pentru că acum nu mai bâjbâi pe întuneric, fără să știu unde mă duc. Acum știu că răspunsurile la întrebările mele există acolo, undeva. Trebuie doar să am credință și le voi găsi.

Iubiți credincioși,

Strigătul de nădejde al tatălui copilului de azi ne aduce aminte de psalmul 129, care se cântă la vecernie:

„Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”

Tatăl a strigat, din străfundul sufletului său, la Hristos, ca la o ultimă nădejde: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”.

„Sunt cele mai amețitoare vorbe care s-au rostit vreodată. Cred că, dacă din toată Evanghelia ar rămâne doar aceste cuvinte, tot ar dovedi originea divină a creștinismului.”(Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii)

Aceste cuvinte au vindecat astăzi doi oameni: pe copil, de posedarea demonului și pe tatăl lui, de necredință.

Să ne dorim ca Mântuitorul Iisus Hristos să ne vindece și nouă neputințele trupești și sufletești și să ne întărească credința. Pentru aceasta, să rostim împreună cu tatăl copilului: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”

Diacon Nicolae Marinescu

Publicat în Omilii

Duminica Crucii

„Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și scape sufletul, îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”.

Predică la Duminica Crucii (a III-a din Postul Mare)
Preot paroh Liviu Alexandrescu

Iubiți credincioși,

Cu fiecare duminică din Postul Mare ne apropiem duhovnicește de marele praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Duminica Crucii, așezată în inima acestui post, ne arată că Domnul Hristos se îndreaptă spre „patima Sa cea de buna voie”, și că a purtat cu toata dragostea „pentru noi si pentru a noastra mantuire”, Sfânta Cruce.

Din lemnul de ocară și de tortură al sclavilor, crucea a devenit, pentru creștini, steagul de luptă și biruință, semnul răscumpărării și al mântuirii.

Domnul Hristos nu-i trimite pe oameni să poarte Crucea Lui, ci să-și ia fiecare crucea lui și să-i urmeze Lui. El a purtat-o Cel dintâi, El o cunoaște mai bine (Sf.Nicolae Velimirovici). Dintre toți fii oamenilor, nimeni nu a suferit mai mult decât El. Sunt oameni care în fața durerii se revoltă, sunt deznădăjduiți, înjură sau se împotrivesc lui Dumnezeu.

Uită-te la Domnul care atârnă pe Cruce; vezi că după ce S-a suit pe Cruce, nu S-a mai dat jos de pe ea, până când nu Și-a dat duhul lui Dumnezeu”,

spune Sf. Teofan Zăvorâtul. El ne-a învățat, prin patimile Sale, să fim răbdători în durere și fericiți în suferință (Matei 5.10). Profetul Isaia Îl numeste: „omul suferinței și răbdătorul durerilor” (Isaia 53.3). Hristos ne învață că cel care suferă nu este singur, ci împreună cu El, împreună cu martirii și sfinții care au pătimit pentru El: „iată Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor”.

Sfântul Pavel ne spune că singura bucurie a lui este doar Crucea lui Iisus: „iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea Domnului Hristos”. Omul se întâlnește cu Dumnezeu în Cruce. Sfinții Părinți prezintă cele trei feluri de Cruce: crucea exterioară – necazurile, nevoile și încercările; crucea interioară – patimile, poftele; crucea duhovnicească – dorința de înălțare prin virtuți. Dacă trecem de prima cruce și lucrăm pentru a doua, ne putem lăuda în Crucea Domnului Iisus, ca și Sf. Pavel. La toate aceste cruci, Hristos vine spre a ne fi ajutor! Prin urmare, crucile personale ale fiecăruia sunt la fel de necesare în lucrarea mântuirii, pe cât este și Crucea lui Hristos (Sfântul Teofan).

Trăirea ortodoxă înseamnă trăirea în Hristos și în Evanghelia Sa. Nu putem separa pe Domnul Hristos de cuvântul Său, precum nu-L putem separa nici de Crucea jertfei Sale. Mântuitorul spune că putem căștiga sufletul doar dacă intrăm în slujba Lui și a Evangheliei Sale, dându-i tot și așteptând de la El totul.

„Cine va voi să-și scape sufletul, îl va pierde, iar cine îl va pierde pentru Mine, acela îl va câștiga”.

Cine va pierde sufletul lui Adam cel pământesc, va câștiga sufletul lui Hristos cel veșnic.

Pe lemnul crucii se întâlnesc tâlharii cu Hristos. Unul cu trăirea de până acum, cu privirea pământească și altul cu privirea la cer, cu fața pocăintei spre Hristos. Cu dragostea nemărginită față de oameni, Domnul trece de pe pământ, pe Cruce, „în cele mai de jos ale pământului”, apoi ca un biruitor al morții, prin Înviere – de pe pământ la cer. Tâlharul a fost iertat la dorința lui: „Pomenește-mă Doamne când vei veni întru împărăția Ta” (Luca 23.42). Chiar și acum, pironit pe cruce, însângerat, îndurerat, Domnul Hristos nu-și întoarce fața Sa și-i răspunde: „Astazi vei fi cu Mine in rai”.

De aceea, Crucea devine semnul Împărăției, iar Hristos, Împăratul cerului și al pământului. E de datoria împaratului să moară pentru supușii săi. „Păstorul cel bun își pune viața pentru oile sale” (Ioan 10.11). Vedeți câtă putere are mărturisirea tâlharului, chiar în ultima clipă a vieții sale? Lui Hristos nu i-a fost rușine să-l ducă pe tâlhar în rai, căci pentru aceasta a venit. Locul mântuirii acestuia a fost pe cruce – altarul jertfei și al suferinței (Sf.Ioan Gură de Aur).

A doua venire a Domnului Hristos va fi anunțată cu multe semne, în cer și pe pământ, când Îngerii și Arhanghelii vor purta înaintea Domnului semnul biruinței și al Împărăției cerești – Sfânta Cruce.

Iubiți credincioși,

vă invităm în această sfântă perioadă de post să fim alături de Crucea Mantuitorului Hristos, de suferința Lui, așa cum și El este permanent cu noi, în suferințele noastre. Să ne învrednicim să ușurăm Crucea Domnului, prin viața și faptele noastre, ca să arătăm că suntem „fii ai Domnului nostru din ceruri”.

Publicat în Predici | Etichetat

Despre Postul Mare

preot paroh Liviu Alexandrescu

„Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei VI, 16-18).

Ce trebuie să știm despre Postul Mare ?

Iubiți credincioși!

Biserica Ortodoxă de Răsărit a rânduit pentru dreptcredincioșii creștini anumite posturi. Căci postul – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – „potolește trupul, înfrânează poftele cele nesăturate, curățește si înaripează sufletul și îl înalță”. Vremea Postului Mare este cunoscută sub denumirea de „urcuș spre Inviere” și este asemănată cu o scară spre Marele Praznic al Învierii Domnului Iisus Hristos din morți și ține 40 de zile, până în Noaptea Învierii sau Noaptea de Paște.

Sfântul Vasile cel Mare spune că postul este porunca cea mai veche, căci Dumnezeu a poruncit lui Adam: „din toți pomii poți să mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca vei muri negreșit!”( Facere II, 16-17). Prin post și rugăciune, se caută dobândirea Duhului Sfânt, luminarea minții noastre, ca să „gândim ca și Hristos, să vedem ca Hristos și să simțim ca Hristos”(I Corinteni II, 16).

De câte feluri este postul ?

Postul este de două feluri: post trupesc, adică înfrânare de la mâncare pe un timp limitat, cu scopul de a ne ruga mai curat lui Dumnezeu și de a ne stăpâni firea și postul sufletesc, adică înfrânarea limbii, a ochilor, a auzului de la cele rele, a mâinilor, să nu lucreze vreun păcat și mai ales infrânarea minții și a inimii de la pofte și de la tot felul de răutăți. Postul devine complet numai dacă este insoțit de rugăciune, milostenie și fapte bune. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dacă vrei să dai două aripi puternice rugăciunii tale, atunci însoțește rugăciunea ta cu post și milostenie, pentru că nu cei săraci au nevoie de cei bogați, ci dimpotrivă, bogații au nevoie de cei săraci, căci săracul dobândeste doar o pâine și o haină, iar bogatul dobândește, prin sărac, cerul și fericirea veșnică”.

Domnul Iisus Hristos a murit pe Cruce. El suferă pentru fiecare dintre noi, ori de câte ori Îl crucificăm, prin păcatele pe care le săvârșim. Sfântul Pavel spune: „răstignim a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu și-L facem de batjocură”. Suferința lui Hristos poate fi mai mare sau mai mică, în funcție de ce facem fiecare dintre noi. Așadar, a venit timpul binecuvântat de Dumnezeu, să putem petrece Postul Mare, cu toata ființa noastră, cu multă rugăciune, alături de Domnul Hristos, de Maica Sa și de toți sfinții.

Prin toate acestea ne regăsim în comuniune cu Dumnezeu, înțelegem că suntem făcuți să participăm la viața veșnică, infinită a lui Dumnezeu. „Să ne curățim simțirile si să vedem pe Hristos, Soarele dreptății” spune cântarea bisericească, să vedem lumina dumnezeiască și pe Hristos, Dătătorul de lumină. Lumina Lui Hristos din noaptea Învierii acoperă întunericul ființei noastre, luminează rațiunea, ca apoi, să-L putem vedea și urma pe Hristos. Atunci vom putea spune, ca și apostolul Pavel: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”.

Pentru aceasta acum e timpul pregătirii noastre prin post, rugăciune, milostenie și fapte bune:

„Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune, să preamarească pe Tatăl vostru cel din ceruri.” (Matei 5, 16).

E timpul, iubiți frați, să: „curățăm întâi partea dinlăuntru a paharului, pentru ca și partea din afară să fie curată”(Matei 23,26). Putem spune prin glasul sfintelor rugăciuni: „Preabunule Doamne, alungă de la noi duhul mândriei, duhul lăcomiei, duhul desfrâului, duhul răutăţii şi duhul deznădejdii, şi dăruieşte-ne darurile Duhului Sfânt: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dumnezeu şi duhul bunei credinţe’’ (Canonul de Pocăință).

Iubiți credincioși!

Postul este calea prin care putem descoperi comorile noastre sufletești. Ele vor fi purtate în inima noastră oriunde vom merge, chiar și înaintea Judecătorului nostru Hristos, pe când grija lumească este trecătoare și chiar calea care te departează de Dumnezeu. Așadar, postul să ne întărească trupul, rugăciunea să ne înalțe la Dumnezeu, iar faptele bune să ne curațească sufletul, pentru a fi vrednici de jertfa și Învierea Domnului Iisus Hristos din morți.

Publicat în Învățături | Etichetat ,

Dar ceilalți nouă unde sunt ?

Duminica a 29-a după Rusalii – Vindecarea celor zece leproși (Luca XVII, 12-19)

Iubiți credincioși,

Se pare că nici iarna, cu toate capriciile ei, nu ne poate ține departe de căldura Cuvântului lui Dumnezeu, pe care îl întâlnim, iată, în sfânta biserică.

Evanghelia de astăzi grăiește despre o vindecare săvârșită de Hristos unui grup de zece bărbați bolnavi de o boală incurabilă: lepra.

“Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, şi care este de alt neam? Şi i-a zis: Scoală-te şi mergi; credinţa ta te-a mântuit”. (Luca 17, 12-19)

De la început vedem un amănunt: cei zece stăteau departe, nu se apropiau de Hristos sau de ceilalți oameni. De ce ?

Lepra era atunci, și a rămas până în zilele noastre, o boală incurabilă și puțin cunoscută. Nu se știe ce o provoacă și nu se cunosc tratamente.

Înspăimântător este faptul că lepra este o boală nedureroasă. Ea poate cunoaşte o formă mai uşoară, în care apar pete pe trup, care încep să puroieze, sau o formă mai gravă, în care organele trupului – ale feţei, ale restului trupului, mâini, picioare – încep să se desfacă din trup. Întâi articulația unui deget, apoi degetul întreg, de la mâini sau de la picioare. Alteori o ureche, nasul.

Cei depistați cu această boală erau izolați în niște cumunități închise, numite leprozerii. Și la noi în țară a existat, până nu demult, o astfel de comunitate, sau rezervație, de fapt un sat întreg izolat de restul lumii, în care cei suferind de lepră încercau să ducă o viață cât de cât normală.

Ajutorul pe care îl puteau acorda medicii era să panseze rănile, să trateze, adică, efectele, dar nu boala însăși, care a rămas până astăzi un mister.

Într-un sens spiritual, lepra se aseamănă păcatelor, care, netratate, duc la o descompunere treptată a sufletului, ne schimonosesc și ne urâţesc pe dinăuntru și ne înstrăinează de semenii noștri.

Așa că cei zece, păstrând distanța față de semenii lor, strigă de departe la Hristos ca să îi vindece. Dar Mântuitorul nu le spune că i-a vindecat, ci îi trimite să se arate preoților.

Pe vremea aceea, preoții erau și medici. Ei constatau simptomele și decideau dacă e vorba de lepră sau de o boală oarecare de piele. Dacă cineva, odată izolat din precauție, se dovedea că nu suferă de lepră, tot preoții decideau dacă este sau nu sigur ca omul să se întoarcă în societate.

În acest scop, Iisus îi trimite pe cei zece la preoți: pentru un nou diagnostic.

Pe drum însă, bolnavii își dau seama că au fost vindecați în mod miraculos. Iisus îi vindecase numai cu privirea, numai cu cuvântul Său. Aici se vede marea putere a lui Dumnezeu.

Doar unul din cei zece vindecaţi de lepră s-a vindecat însă şi sufleteşte. Numai unul realizează că binefăcătorul său fusese Dumnezeu și se întoarce să Îi mulțumească. Și cum face asta: s-a întors „cu glas mare, slăvind pe Dumnezeu și a căzut cu fața la pământ, mulțumindu-I”.

Unul din zece, dragii noștri. Doar unul din zece. Dacă am transforma asta într-un procentaj, am avea zece la sută. Zece la sută dintre cei vindecați de Dumnezeu se întorc să Îi mulțumească. Un procent foarte sărac.

Mântuitorul îl întreabă pe cel ce Îi mulțumise:

„Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, şi care este de alt neam?”

Întrebarea este retorică, ni se adresează nouă, peste veacuri. Unde sunteți ?

Omul nici măcar nu era iudeu, după religia lui. Era samarinean, iar samarinenii erau marginalizați din cauza credinței lor. Însă faptele lor erau făcute din suflet, nu sufereau de formalismul multor iudei. Să ne amintim de samarineanul milostiv, căruia nu i-a fost jenă să se atingă de cel jefuit și bătut de tâlhari. Să ne amintim și de femeia samarineancă ce avea o fiică chinuită de un demon. Pentru insistența și credința ei („O femeie, mare este credința ta” îi spune Domnul), Hristos îi ascultă cererea.

Acesta este mesajul evangheliei de azi: recunoștința.

Cei nouă s-au vindecat. Dar al zecelea, pentru recunoștința lui, primeşte alt răspuns: ”Credinţa ta te-a mântuit !” Pentru că mântuirea este mai mult decât o vindecare a trupului. Este o vindecare a sufletului.

Hristos spune în multe rânduri că nu cei care sunt creștini cu numele se vor mântui automat, doar pentru că poartă titlul de creștin, ci cei care fac fapte de creștini.

În rugăciune, noi suntem obișnuiți să cerem de la Dumnezeu ceva: sănătate, împlinirea dorințelor, reușită în viață. Este un lucru firesc. Avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu în fiecare zi a vieții noastre. Dar să nu uităm să Îi mulțumim și să Îl slăvim, așa cum a făcut fostul lepros din Evanghelia de astăzi.

Iubiți credincioși,

Voi, cei prezenți în biserică, sunteți cei zece la sută care se întorc la Dumnezeu să Îi mulțumească. Și vă fericesc pentru asta. Pentru că știți că rugăciunea de cerere merge mână în mână cu cea de mulțumire și de laudă lui Dumnezeu.

Unul din imnele pe care le auzim în fiecare Sfântă Liturghie, la sfințirea darurilor, ne arată ordinea firească a cuvintelor într-o rugăciune:

”Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ție Îți mulțumim și ne rugăm Ție, dumnezeului nostru.”

Iată, prin urmare, ordinea lucrurilor: întâi Îl lăudăm pe Dumnezeu, apoi Îl binecuvântăm, Îi mulțumim și abia în al patrulea rând Îi cerem cele ce avem de cerut.

Pentru ca, atunci când Hristos va întreba: ceilalți nouă unde sunt ? Să putem răspunde cu credință: aici suntem, Doamne, Îți mulțumim!

Și vă spun că cei care mulțumesc lui Dumnezeu primesc îndoit ajutorul Lui, chiar și atunci când nu au cerut nimic.

Diacon Nicolae Marinescu

Publicat în Omilii | Etichetat ,

Sfințirea caselor de Bobotează

boboteazaAșa cum, după o perioadă de post, în cinstea Nașterii Domnului (sau la alte Praznice) credinciosul se pregătește pentru curățirea sufletească și trupească prin Sfintele Taine (Taina Spovedaniei și Taina Sfintei Împărtășanii), tot asa există între slujbele bisericești și sfințirea caselor de Bobotează.

Această slujbă necesită prezența preotului în casele credincioșilor, ca să stropească cu aghiazmă „casele și pe cei ce locuiesc într-însele”, spre curățire de toată întinarea și pentru a porni, curați, pe drumul noului an.

Cine dorește să primească preotul pentru a sfinți casele, vă rugăm să contactați preotul paroh Liviu Alexandrescu, la numerele :
514-274-2181-Birou
514-892-4844-Cell
sau la adresa de email: liviualexandrescu[at]yahoo.com

Publicat în Anunțuri | Etichetat ,

Hristos Se naște, măriți-L !

Pastorală la Nașterea Domnului, 2017

Preot paroh Liviu Alexandrescu

„Hristos Se naște, măriți-L!
Hristos din ceruri, întâmpinați-L!”

Iubiți credincioși!

Ca în fiecare an, sărbătorim Nașterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos. Sărbătoarea bucuriei de a fi creștini, de a cânta si a mări pe Dumnezeu după cuviință, asemenea îngerilor care spuneau: ,,Mărire întru cei de Sus Lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire’’. Sărbătoarea Crăciunului, ne amintește de marea milostivire a Lui Dumnezeu față de noi, oamenii, de cel mai mare dar oferit lumii, prin Întruparea Fiului Lui Dumnezeu, din Fecioara Maria.

Colinda spune: „Să se nască și să crească, să ne mântuiască’’.

De la Nașterea Lui, am învățat că Dumnezeu nu este departe, ci El sălășluiește în inima omului: ,,Au doară nu știți că voi sunteți temple ale Duhului Sfânt ’’(Sf. Ap. Pavel). Dacă primim pe Iisus Hristos ca dar dumnezeiesc, vedem că și viața noastră este tot un dar dumnezeiesc. Ne-a dat-o să o îngrijim prin fapte bune și s-o înălțăm la demnitatea ei.

Praznicul Nașterii Domnului este praznicul bunătății și iubirii Lui Dumnezeu, căci acum a hotărât să trimită pe Fiul Său în lume, să șteargă păcatele, care separau oamenii de Dumnezeu. Iubirea e virtutea care Îl coboară pe Dumnezeu pe pământ și-l face om și tot iubirea e cea care-l îndumnezeiește pe om.

Sfântul Vasile Cel Mare spune: ,,Din câte a făcut Dumnezeu în cer și pe pământ, nici o minune nu este mai mare ca aceasta’’. Nașterea Domnului coboară Duhul Lui Dumnezeu pe pământ și face începutul mântuirii noastre. Iisus Hristos devine centrul Universului : ,,ca în numele Lui Iisus Hristos, tot genunchiul să se plece, al celor cerești, al celor pământești și al celor de dedesubt” (Filipeni, 2-10)

Fără Iisus Hristos născut în om, acesta rămâne doar o ființă biologică, lipsită de perspectiva cerească. Hristos a coborât din cer, pentru ca omul nu putea urca singur la cer.

Iată de ce în Troparul Nașterii Domnului, Biserica ne cheamă să ne apropiem și să preamărim această lumină: ,,Nașterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței, ca întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarele dreptății și să te cunoască pe Tine Răsăritul cel de Sus, Doamne mărire Ție!’’

Toate cântările și colindele străbune, ne cheamă să fim împreună la Betleemul Iudeii: „Veniți să vedem credincioși, unde S-a născut Hristos’’, să vedem simplitatea ieslei unde S-a născut, paiele care L-au înfășat, magii și păstorii închinându-se și îngerii zicând: „Mărire întru cei de sus Lui Dumnezeu și pe pământ pace între oameni bunăvoire”. Astăzi, creștinului i s-a deschis ușa împărăției, iar pacea din cer adusă pe pământ, întoarce omul din drumul pierzării. Lumina cunoștinței ne îndreaptă spre direcția mântuirii, unde nu este decât bunătate, iubire, pace și darurile Duhului Sfânt. Acum, casa Lui Hristos este așezată în inima noastră, ce trebuie păstrată curată și luminată.

Nașterea Domnului trebuie întâmpinată cu fapte bune, cu milostenie, cu gânduri de pace și iubire de semeni. Fiecare om devine acum o peșteră a Betleemului, unde poate să se așeze Fiul Lui Dumnezeu, adus de Maica Domnului, iar sufletele curate vor fi scutecele în care-L vom primi: ,,Nu mai plânge Maica mea/ Scutecele noi ți-om da/ Prea Curata/ Pruncul Sfânt a-L înfășa’’.

La cumpăna anilor, omul își îndreaptă gândul spre cele trei fețe ale timpului: trecut, prezent și viitor. Dintre toate ființele de pe pământ, numai omul trăiește și în viitor. Căci viitorul înseamnă credință, nădejde și iubire în acțiune. Viitorul stă în darul Lui Dumnezeu și în străduința omului. El simte mereu prezenta și lucrarea Lui Dumnezeu în viața sa: ,,Ajutorul meu vine de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul’’(Ps. 120.2)

Iubiți credincioși!

Cu aceste gânduri, preotul Liviu Alexandrescu și Consiliul Parohial al Catedralei „Buna Vestire”, vă dorește cu ocazia Sfintelor Sărbători ale Crăciunului, Anului Nou – 2018 și Bobotezei, ca Bunul Dumnezeu să vă dăruiască sănătate, pace, iar noi vă urăm: „Sărbători fericite și Mulți Ani!”.

Publicat în Pastorale | Etichetat , ,

Copiii de la Școala Duminicală – Feliz Navidad (serbarea de Crăciun 2017)

Video | Publicat pe de | Etichetat ,

Anunțuri

  1. Pe data de 8 octombrie 2017 a început Școala de Religie. Cursurile și rechizitele sunt gratuite. Vârsta copiilor este de la 3 la 17 ani. Program: în fiecare duminică de la 11 la 12. Vă așteptăm cu drag!
  2. Începem noul proiect al Catedralei noastre și anume: curățirea și renovarea icoanelor vechi de pe pereții laterali din Biserică. Pentru aceasta vă rugăm să ne sprijiniți material, deoarece această lucrare necesită o cheltuială substanțială. Persoanele donatoare vor primi chitanțe pentru scutire de taxe.

Bunul Dumnezeu să vă răsplătească !

Publicat în Anunțuri