(Predică la Duminica a 5-a după Rusalii)

Evanghelia duminicii de astăzi o continuă pe cea din duminica trecută. Mântuitorul se afla în Capernaum, orașul său adoptiv. Spunem adoptiv, pentru că, deși se născuse în Betleem și copilărise în Nazaret, Hristos a fost mereu bine primit și ascultat aici.

Capernaumul se află pe țărmul de nord-vest al Lacului Ghenizaretului. Această întindere de apă are aproximativ douăzeci de kilometri lungime și treisprezece lățime.Mai este numit și Lacul Tiberiadei, Marea Galileii, sau Marea Tiberiadei.

După ce a vindecat pe sluga centurionului roman, Mântuitorul, parcă la o chemare lăuntrică, Își îndeamnă ucenicii să treacă „de cealaltă parte a mării”. Traversarea a avut loc noaptea și a durat câteva ceasuri, pentru că, să nu uităm, corăbiile ucenicilor-pescari nu erau decât niște bărci cu vâsle. Marea s-a dovedit capricioasă pe timpul traversării și în timpul ei s-a petrecut acea potolire miraculoasă a furtunii care a lăsat o adâncă impresie apostolilor și celor care se mai aflau cu ei în bărci, încât se întrebau „cine este Acesta de și valurile Îl ascultă?”

În zorii zilei, au debarcat pe malul de sud-est al mării, într-un ținut numit Gadara. Aici, au fost întâmpinați de doi demonizați care s-au repezit la Hristos strigând, sau mai degrabă, răcnind cu vocile lor ne-umane: „Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Prea Înalt ? Ai venit mai înainte de vreme să ne prigonești?”

Acești oameni posedați de duhuri necurate se comportau foarte ciudat: locuiau în morminte, de unde uneori ieșeau și înspăimântau oamenii și nimeni nu era în stare să îi controleze. Mântuitorul le poruncește duhurilor necurate să iasă din acei oameni. Duhurile, recunoscând puterea divină și văzând că nu au de ales, Îi cer lui Iisus să îi lase să intre într-o turmă de porci ce păștea în apropiere. Ne dăm seama că locuitorii acelor ținuturi nu țineau Legea lui Moise, conform căreia porcii erau socotite animale necurate.

Mântuitorul le îngăduie această ultimă faptă înainte de a fi azvârliți din nou în infern. Porcii astfel posedați, se reped și se aruncă în mare. Păzitorii porcilor, văzând nu atât minunea, cât paguba suferită, se duc în cetate să spună semenilor lor. În evanghelia paralelă de la Marcu, aceștia Îi cer, chiar, lui Hristos, să plece din ținuturile lor.

Iubiți credincioși,

Întâmplarea aceasta nu e o parabolă, ci o întâmplare adevărată și arată o realitate: aceea a existenței duhurilor rele, numite diavoli sau demoni.

Discuția despre diavol este incomodă pentru predicatori, ca și pentru ascultători. De ce există diavol ? De ce a permis Dumnezeu ca ei să existe și să prolifereze răutatea pe pământ ?

Dumnezeu este iubire spune insistent apostolul Ioan, în Evanghelia și epistolele sale. Dumnezeu  a creat lumea pentru ca aceasta să se poată împărtăși din iubirea Lui. De aceea, a creat toate ființele cu un mare dar, poate cel mai mare dintre toate: libertatea. Dar tocmai această libertate a făcut ca unii dintre îngeri să se răzvrătească împotriva Lui și să fie astfel alungați din ceruri pentru veșnicie.

Cunoaștem cele nouă cete îngerești: Heruvimii, Serafimii, Scaunele, Domniile, Începătoriile, Puterile, Stăpâniile, Arhanghelii, Îngerii. Dintre ei, îngerii și arhanghelii sunt cei mai aproape de oameni. A zecea ceată și, se pare, cea mai aproape de Dumnezeu au fost cei conduși de Lucifer. Ironia face ca numele lui să însemne „purtător de lumină”, pentru că așa a fost creat la început.

Dumnezeu a făcut îngerii și oamenii cu libertate, însă libertatea fără morală degenerează în libertinism, în anarhie. Poruncile și legile morale ori civile nu îngrădesc libertatea ci o păzesc.

Lucifer și ai lui au crezut că pot fi ca Dumnezeu. Tot așa a ispitit și el pe Adam, cu promisiunea că, dacă va face ce îi spune el, va fi ca Dumnezeu. Aici, în Eden, vedem prima armă a diavolului: el minte, distorsionează adevărul. Nu, nu veți muri, ci veți fi ca Dumnezeu, spune el primilor oameni.

Cea  mai mare viclenie a diavolului este să ne convingă că el nu există. E viclean, e bun filosof, bun psiholog și chiar teolog. A îndrăznit să Îl ispitească pe Mîntuitorul în pustie și chiar cu cuvintele Scripturii, pe care, se vede treaba, o cunoaște.

El nu spune lucrurilor pe nume. Nu vorbește direct. Vine cu subtilități. Ca în dialogul acela imaginat de Nicolae Steinhardt între Iuda și diavol. Iuda își explică astfel vânzarea Învățătorului: „dacă Îl dau pe mâna soldaților, El va fi adus la arhierei și va trebui să vorbească, Ei își vor da seama că e Fiul lui dumnezeu cel vestit de prooroci, așa că toți vor crede în El. Astfel că, prin vânzare, eu contribui la mântuirea lumii”. Ce ar fi trebuit să gândească însă Iuda era aceasta: Facă-se mântuirea lumii cum o ști Dumnezeu, dar eu, orice-ar fi, nu îmi trădez prietenul și Învățătorul. Adică să nu se piardă în cugetări întortocheate și mândre. Diabolice.

Cugetarea diabolică este întortocheată. Ceea ce nu este normal nu este a-normal ci doar altceva, o alternativă la normal. Dacă nu ne poate păcăli cu vorba, ia asupra lui toată vina, ca să nu credem că noi suntem cei care am greșit. Avem povestea din Pateric cu monahul care cocea pe ascuns, în chilia lui, un ou la lumânare, în Postul Mare. Prins de părintele său asupra faptului, a dat vina pe diavol, că el l-ar fi pus. La care un diavol a sărit de după cuptor, exclamând mirat: O nu, asta nici eu nu am știut-o!

Diavolul sugerează, invită, dar puterea lui e limitată. Are atâta putere cât îi dăm noi, cât ne învoim noi. De aceea, să nu negociem cu invitațiile la păcat, gândindu-ne că, făcând un păcat mai mic, scăpăm mai ieftin. Avem exemplul cu omul care a fost pus să aleagă între beție, ucidere și sinucidere. El l-a ales pe cel, în aparență, mai puțin grav. S-a îmbătat, dar odată ajuns acasă, s-a luat la ceartă cu soția și într-un moment de furie oarbă, a lovit-o și aceasta a murit. Cuprins de remușcări, omul și-a luat apoi viața.

Libertatea înseamnă să facem o alegere. Alegerea cea bună. În fiecare minut din fiecare zi a vieții noastre, facem o alegere: cine suntem, pe cine iertăm, pe cine ajutăm, pe cine iubim și pe cine urâm.

Să nu ne temem de puterea răului ci să luăm Semnul Sfintei Cruci: Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ai dat-o nouă. Să ne păstrăm umilința în gânduri și fapte, să practicăm rugăciunea și iertarea. În fața acestora, răul nu are nici o putere.

Dumnezeu îngăduie ispitele din partea diavolului, pentru că prin ele ne verificăm tăria credinței noastre. Ispitele ne țin în gardă. Încercările fac din noi oameni căliți și rezistenți. O mare calmă nu a dat niciodată un marinar priceput, spune un proverb. Inuiții, locuitorii nordului, spun că cerbului nu îi place de lup, dar lupul este cel care îl menține pe cerb în formă.

Dumnezeu îngăduie influența diavolului până la judecata de apoi pentru a ne pune la încercare libertatea. Iar când nu reușește să ne ducă la păcat, încearcă să ne distragă atenția de la rugăciune și de la biserică.

Un diavol nu putea să îl îndepărteze pe un om de biserică. I-a cerut sfatul șefului său și acesta i-a spus: Fă-l să se preocupe de lucruri mărunte : că cutare e un prefăcut, că dascălul nu are voce frumoasă, că preotul ține predica prea lungă, etc. În felul acesta nu se va mai concentra la rugăciune.

Iubiți credincioși,

Cea mai frumoasă parte a evangheliei de azi este îndemnul: Întoarce-te în casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu.

Noi suntem obișnuiți să cerem și Dumnezeu să ne dea. Dar dacă privim cu credință, avem multe motive să mulțumim. Să mărturisim, nouă înșine și altora câte am primit fără să fi cerut.

Să mergem așadar și noi la casele noastre și să spunem cât bine ne-a făcut și ne face nouă Dumnezeu.

Diacon Nicolae Marinescu