Petru

Primul din cei doisprezece apostoli ai lui Iisus, Simon-Petru este originar din Galileea, din orașul Capernaum, unde, căsătorit, trăia cu fratele lui Andrei din pescuit. Iisus îl îndeamnă să arunce mrejele într-o dimineață, după o noapte de pescuit zadarnică. „De acum, vei fi pescar de oameni”  îi spune El.

Martor al Schimbării la Față, Petru este adesea purtătorul de cuvânt al apostolilor. Cuvintele și faptele sale îl arată ca pe un om spontan, înflăcărat și ambițios. Iisus îi încredințează cheile Împărăției Cerurilor: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”. Se va lepăda de Iisus de trei ori cu prilejul Patimilor. Iisus îl va ierta și îl va îndemna să aibă grijă de ceilalți apostoli: ”Paște oile Mele”.

Va avea un rol preponderent în începuturile bisericii. După diverse călătorii în Asia Mică și mai ales în Antiohia, oraș unde ucenicii au fost numiți pentru prima oară creștini, se instalează la Roma, pe la anul 43. Este considerat întemeietorul bisericii din capitala Imperiului, alături de Pavel. Va suferi mucenicie sub împăratul Nero, la anul 64. Urmașii săi vor primi titlul de episcopi ai Romei și, mai tîrziu, în secolul al XI-lea, pe acela de papi.

A lăsat două epistole numite sobornicești, adică destinate întregii comunități de creștini.

Pavel

Născut cu numele Saul, în orașul Tars din Asia Mică, evreu din diaspora al cărui tată se bucura de cetățenia romană. A primit o educație greacă completă: limbă, literatură și filozofie. A fost mai apoi trimis la Ierusalim unde va studia scripturile și practica iudaică sub îndrumarea rabinului Gamaliel. Devine astfel membru al sectei fariseilor, comunitate de evrei pioși și deschiși, un om de cultură al timpului său dar învață, după îndemnul tatălui său, și meseria de meșter țesător, pe care o va practica mai târziu pentru a-și câștiga existența.

La început, se alătură persecutorilor creștinismului timpuriu, convins de necesitatea de a înlătura, chiar prin violență, acea erezie apărută în iudaism. Urmărea să găsească trupul mort al lui Iisus ascuns pe undeva și să demaște astfel mitul Învierii. Faptele Apostolilor îl menționează prezent la uciderea lui Ștefan. Este trimis într-o misiune de a eradica pe creștinii din Damasc și Siria. Pe drumul Damascului are parte de o iluminare: îi apare Însuși Iisus, care îl mustră („Saule, Saule, pentru ce mă prigonești ?”) și îl orbește. Saul se convertește la creștinism, dar nu fără greutăți: neîncredere din partea ucenicilor și renegare din partea fariseilor.

Este aceptat în cele din urmă de apostoli și începe să predice nu numai iudeilor, dar și păgânilor. Cultura și puterea cuvântului său îl ajută. Cuvântările lui cunosc un real success în diverse orașe din Asia Mică. La Ierusalim nu este bine primit la început, unde creștinii proveniți dintre iudei considerau că orice adept al lui Hristos trebuie mai întâi să urmeze căile religiei lui Moise. Îl convinge însă pe Petru că nu trebuie să fii evreu și circumcis pentru a fi adept al lui Hristos.

Este numit apostolul neamurilor și considerat fondatorul bisericii universale.

Colindă marea parte a Imperiului, în anii 50, întemeind comunități și trimițându-le scrisori pe care le numim epistole și care vor deveni primele cărți ale Noului Testament. Are parte de persecuții, dar dă dovadă de o credință neclintită în Hristos, care îl îmbărbătează în mai multe rânduri. La Efes, scapă de o tentativă de asasinat, la Atena, filozofii îi întorc spatele, iar la Roma este denunțat de iudeii din Ierusalim și arestat. Fiind cetățean roman, va petrece câțiva ani într-o stare de semi-libertate și va întări comunitatea creștină din Roma, alături de Petru.

Suferă martiriul prin decapitare, la anul 64, sub împăratul Nero, împreună cu Petru care este răstignit pe o cruce cu capul în jos.

Sunt prăznuiți, în fiecare an, pe 29 iunie, ca stâlpi ai Bisericii.